Carpathian Adventure 10 – 14 august 2011

Carpathian Adventure a fost un concurs la care am visat de anul trecut și am încercat să fac tot posibilul ca să îmi fac echipă și să particip. Acum, că s-a terminat, sunt melancolică și de abia aștept ediția de anul viitor, asta în cazul în care se va mai ține pentru că organizatorii nu prea sunt convinși dacă îl vor mai face.

Ce îți trebuie ca să termini CA-ul? Voință. Determinare. Ambiție. Dacă adaugi la toate acestea și o foarte bună condiție fizică, ai șansele să ajungi pe podium. Uitându-mă în spate, nu îmi vine să cred că am reușit să termin așa ceva, spre viitor, mai VREAU!!! Concursurile de anduranță sunt diferite de maratoanele obișnuite de MTB sau alergare, aici ai ocazia să vezi care sunt limitele. Da, sună a clișeu ce scriu, dar este foarte real. Ce simți în cadrul unui astfel de concurs nu se poate descrie, ce simți când treci linia de sosire este ireal de frumos.

Locația: Munții Trascăului și Gilău

Probe de concurs:

MTB – 155 km

tură montană – 75 km

plutărit – 7 km

speologie

rapel (de la 30 m)

Mă trezesc, scot capul din cort și sunt copleșită de un set de emoții. Încep să îmi fac bagajul.  Ce este interesant la acest concurs este că nu știi care este ordinea probelor. Startul se va da la ora 12 (pfiu, de ce așa târziu nu aș putea să înțeleg), așa că sunt ferm convinsă că vom începe cu tura de trekking, deci mă îmbrac și îmi fac bagajul pentru asta. La 9 dimineața căpitanul echipei noastre, Mihai, are ședința tehnică.

Văd oameni care fac încălzirea pe biclă, dar mi se pare aberant să dai întâi startul la MTB. Se termină ședința tehnică, Mihai ne comunică: se începe cu MTB-ul, după care ajungem la plută, ne întoarcem în tabăra de bază, vom merge să facem rapelul, după care începem tura de hiking. Aflu că din tura de trekking am făcut ceva părți în recunoașterea de acum 2 săptămâni.

Nu prea îmi convine că se începe cu MTB-ul, fiind proba mea preferată, voiam să fie la urmă ca să mai recuperăm ceva. Nu am decât să desfac toate bagajele și să le fac pe cele de biclă. Aveam să aflu că trebuie să mergem 100 de km cu o diferență de 2100 de metri în 8 ore ca să reușim să ne încadrăm în timpul limită de plutărit (ultima plecare cu pluta era la ora 20). Un fleac! Îmi spun în gând. Am terminat alte concursuri mai grele. Cum socotelile iar nu dau cu ce ne propunem…

O să încep cu descrierea turei de MTB

Ce am făcut la CA nu se numește MTB, ci trekking cu bagaj, astfel că am terminat 100 de km în 13 ore, din care mai mult de 6 ore am împins la biciclete, pentru că efectiv era ca pe casă (cum spunea și Dragoș). Startul se dă tare, parcă eram la un maraton de MTB. Unde se grăbeau toți??? Pe asfalt noi mergem constant cu 25 de km pe oră, suntem depășiți de vreo 2 echipe, mai depășim și noi. La prima intersecție, echipa din față nu face stânga și se tot duce. Pfoai, deja a greșit. Nașpa.

Intrăm pe offroad și văd o echipă în care fata este trasă de cordelină. Hmm… Mi se pare destul de devreme pentru cordelină. Aveam să văd mai încolo și alte fete ajutate la proba de MTB. După ce ne refacem noi calculele, moralul nostru stă extrem de bine, sigur vom termina în timpul propus. Și când colo, începe prima porțiune de carry bike. Undeva peste niște pietre și niște lemne.

Și după porțiunea asta de carry bike începe încă una. Deja era enervant, afară ploua, noi o țineam pe lângă biclă cu un 2-3 km pe oră. Zen-ul din noi nu se pierduse, așa că eram convinși că la 20 suntem la plută. Încep să se vadă primele semne de oboseală la Mihai, îi mai dă cu geluri, trece. Trecem și prin niște buruieni tot pe lângă biclă, eu mă cam demoralizez pentru că eu prin tură de MTB înțeleg că este măcar 80% ciclabilă și nu 30-40%.

Se face ora 19, ne dăm seama că nu mai avem șanse și o lăsăm mai moale. Speram ca în noaptea asta să dorm în cort la tabăra de bază, nu avea să fie.

Plutăritul era la CP4, noi ajungem pe la 21 cred la CP3. De la CP3, traseul avea să fie mai ușor, urmând 30 de km de coborâre. Relaxați cum eram, pierdem traseul și din 2 ore jumate cât trebuia să facem, reușim un frumos 5 ore, ajungând la 1 la tabăra pentru plută. Ne montăm cortul, mă bag în sacul de bivuac, adorm printre picături…

până la ora 6.30, când avem proba de plutărit

Pentru mine, aici a început Carpathian Adventure. Mi-a plăcut la nebunie proba asta, de fapt de aici încolo concursul a fost genial prin peisajele pe care a reușit să le scoată la iveală. Băieții au construit una doua pluta și deja eram nerăbdatoare să văd ce și cum. Vâslim relaxați, poate mult prea relaxați astfel că după o oră avem primul eveniment din acest Carpathian Adventure: duși de curent, ne oprim cu pluta fix într-un copac. Pluta se dezmembrează, eu cu Dragoș rămânem undeva prin copac. Situația este hilară așa că începem să râdem, dar ne dezmeticim imediat: Mihai a fost luat de apă și aruncat la 10 metri mai în față, din plută mai aveam numai 2 cauciucuri, eu aveam piciorul prins în scânduri, curentul era destul de mare. Norocul a fost că am scăpat ieftin, puteam să ne cam rupem ceva pe acolo. Scot piciorul cu greu și mă arunc în apă (la 7 dimineața, apa era foarte rece), sunt băgată la fund și dau cu piciorul într-un lemn de la fundul apei. Minunat! Ajung la mal și mă concentrez ca să nu îngheț. După cam 15 minute, Dragoș scoate restul de plută din apă și mergem frumos către final.

Rezumat proba de plută: Mihai se lovește de picior și renunță la concurs, astfel că rămânem în 3, 3 temerari

După ce ajungem în tabăra de bază, facem o scurtă pauză și plecăm spre proba de rapel, care se desfășoară undeva la 10 km de Rimetea, în Vălioara. Rapelul se face de pe o stâncă de la 30 de m. Mai făcusem o singură dată rapel așa că am coborât mai cu grijă, dar a fost bine. Ne-am descurcat și de data asta.

La ora 15 ne schimbăm pentru trekking și pornim. Începem cu Piatra Secuiului, cu o urcare de o diferență destul de mare, iar de acolo coborâm până spre Colțești. În porțiunea asta învăț să merg cu bețele de trekking, așa că observ mari diferențe față de o coborâre fără bețe, de asemenea, șocul din băț este foarte ca lumea că amortizează bine și nu te dor mâinile. În Colțești ne oprim pentru aprovizionare: iau un Cola care mă pune pe picioare, traseul până aici a durat 3 ore.

Trecem și de CP8, localizat frumos sub cetate.

Nu se compară traseul de trekking cu cel de MTB, dacă după primul am ieșit puțin tristă din cauza a prea mult push și carry bike, în al doilea m-am bucurat de niște peisaje superbe. Declar oficial Apusenii ca munții mei preferați.

Ce am mai remarcat pozitiv în acest concurs de anduranță sunt oamenii din CP-uri. Ei trebuiau să aștepte toate echipele, erau cu corturile, cu focul lângă cort și erau foarte fericiți. Nu aveai cum să nu te binedispui când ajungeai pe la un CP. De multe ori Dragoș avea discuții de 20 de minute cu ei, spre nerăbdarea mea care vroiam să ajungem la finish.

De CP9 trecem pe la ora 21. Aici luăm decizia să pornim noaptea pe traseu pentru a opri la Cheile Rîmețului și a dormi. Un calcul de al meu îmi arăta că dacă plecăm la 21 ajungem undeva la 4 dimineața acolo. Pentru mine este primul traseu pe care îl fac noaptea, este fun, într-o mare parte, și era fun până la sfârșit dacă nu vedeam și urma de urs, pe la 12 noaptea. Dacă până atunci aveam un ritm mai încet, toți 3 ne trezim instant și o luăm din loc. Ce pauze să mai facem, vroiam să ieșim din pădure.

Pe la 2 ne spunem că trebuie să cam dormim. Găsim o șură și ne băgăm în ea. Ne-am desfăcut sacii de bivuac, băieții au adormit, eu m-am uitat pe toți pereții pentru că făceam condens în sac și în 10 minute am fost înghețată. Au fost 2 ore grele pentru mine la fel ca și dimineața de după.

Pornim la 4.30 spre Cheile Rîmețului, eu eram atât de obosită că cu greu reușeam să mă țin de băieți. Voiam să oprim să mâncăm, să îmi iau pastilele. Aveam impresia că, Cătălin a greșit traseul și nu vrea să spună, tot coboram fără opriri, fără pauză, eu spuneam că nu mai pot, băieții nici măcar nu se opreau. Mă enervez și scot un corn și bag un gel. Ajungem la 7.30 la Chei unde facem o oprire în care pe lângă mâncare iau și porția de Cola. Mă mai dezmeticesc puțin, iar în Chei mă trezesc de tot din cauza apei rece prin care a trebuit să trecem.

De la Cheia până la Huda lui Papară, am avut momentul din cursă în care am cedat . Ajungi la un anumit nivel de oboseală în care totul merge în reluare, în care mergi din inerție, în care nu știi unde ești și de ce faci tot ce faci. Mergeam automat, nu mai puteam să vorbesc cu nimeni, voiam să ajung odată la finish. Aici îl văd pe DanielR, era cu bicla în zonă, eram atât de praf că nici nu voiam să mă vadă în halul ăsta. Nu reușesc să port o conversație cu el… vreau să se ducă înainte și să fiu lăsată de toată lumea în pace. DanielR pleacă pe coborâre. Eu încep să plâng de oboseală până jos, la Huda lui Papară.

Scot un baton și iau un activator. În 2 minute îmi revin și fac urcarea până la Peștera Zmeilor fără probleme. Mă mai întâlnesc cu mama care îmi dă o nectarină care îmi prinde tare bine. În Peșteră avem de căutat litere pe pereți din care să formăm un cuvânt. Ne descurcăm.

Drumul spre finish – 13 km

Prin urzici…

Până când ajungem la CP14, ultimul CP, la ora 22. Decidem să nu mergem prin pădure până la finish pentru că drumul era extrem de prost și ne pierdeam  imediat, așa că în loc de 3 km facem 10 km. Trecem pe lângă o echipă care alege  să meargă pe drumul prin pădure. Eu mă ambiționez și îmi propun să ajungem primii la finish. Pe șosea mai că alergăm, ne uitam în stânga și sus pe dealuri vedeam frontalele celeilalte echipe, mergem și mai repede… și ajungem la 00.20, după 58 de ore de bike și trekking.

Am mai spus, nu îmi simțeam picioarele … dar eram happy.

Mersi lui DanielR care a făcut parte din echipa de susținere tehnică și morală părinților mei de asemenea.

Nu îmi dau seama dacă prin acest post am reușit să scot măcar o mică parte din frumusețea acestui concurs, din satisfacția pe care o ai când termini, când ești strigat acolo la premiere ca finisher, cert este că aceste concursuri de anduranță te pot trimite către un stil de viață aparte, de aceea la anul îmi doresc un CA în care să fiu mult mai bine pregătită fizic.

Antrenament Carpathian 22-23 iulie 2011

Rimetea este un orășel foarte frumos, undeva la poalele munților Apuseni în județul Alba. Apusenii sunt munții MEI. De fiecare dată când merg acolo, sunt fericită. Nu mai ajunsesem în Apuseni de 4 ani, devin puțin melancolică amintindu-mi de perioada aceea, una din cele mai frumoase veri alături de oameni deosebiți care au ieșit treptat din viața mea.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia să facem și primul antrenament Carpathian. După Surmont, echipa mea s-a schimbat 100%, astfel că trbuia să îmi cunosc coechipierii. Mai mult cred că vroiau ei să vadă cum merg eu și să vedem dacă totul o să fie ok.

Ziua 1: Tura trekking

Participanți Carpathian: echipa DragAMiC (Dragoș, Ana, Mihai și Cătălin)

Participanți tură: Ana, DanielR, Mihai și Dragoș

Ajungem pe la 1 noaptea pe lânga Rimetea și îl cautam pe Mihai, pe care îl și găsim dormind în mașină (cică văzuse vulpea…). Eu cu DanielR montăm cortul într-un timp record după care somn. Ajung să tânjesc după fiecare oră de dormit pentru că sunt în urmă rău cu acest aspect, astfel că în majoritatea serilor când ajung de la serviciu încerc să dorm cât mai mult. Pentru weekendul acest se prevede un traseu solicitant.

Dimineața – ora 8, începem pregătirile de tură. Omit intenționat să îmi pun coechipierul în temă cu traseul, așa că DanielR la sfârșitul zilei îmi spune: Ah eu credeam că urcăm un deal, nu că mergem 50 de km pe jos. Mă amuz copios cu gândul la ce față va pune când va afla.

Încerc să fac un rucsac de o greutate asemănătoare cu ce cred că va fi la CA.

Durata traseului: 13 ore (acum când scriu mi se pare de ordinul fantasticului)

La un traseu din ăsta de treking nu știi la ce să te aștepti, cu bicla să zicem că nu te plictisești așa de repede. Aici, mai intervine monotonia, adică mergi, mergi, dar care este rostul. Majoritatea traseului o fac cu iPodul în urechi. Ne propunem să ne obișnuim cu locația și să încercăm să găsim variante de traseu posibile pentru CA. Pornim pe marcaj, numai bine să ne pierdem de la primul deal. Cu orientarea stăm bine, ne ia o oră să ajungem din nou în marcaj, fără să ne întoarcem deloc. Mergeam după hartă, ghidându-ne după Mihai, care mai are ceva cunoștințe de orientare. Mergem mult, nu mi se pare nimic greu, numai că mă plictisesc îngrizitor de tare. Se fac multe opriri, mă scot din ritm, trebuie să intru iar în ritm. Concluzia generală: nu îmi place trekkingul și mai mult, nu îi văd utilitatea. Viața este mult mai colorată pe biclă.

Fac primele greșeli care mă costă aproape 2 săptămâni de dureri de genunchi și un genunchi stresat care sper eu să nu îmi facă probleme la CA. Astfel că încep să fac coborârile alergând. Era fun, mai săream peste obstacole, mai mă băgam prin tufișuri, dar cobor fără nicio problemă pe moment. Ajungem la un peisaj superb:

Mai facem opriri să mâncăm frăguțe și ajungem la o intersecție unde ne întâlnim cu echipa Explorer care ne predă și câinele care a fost însoțitorul lor de până atunci. Mă uit înfricoșată la ei, Mădălina era super echipată. Ghetele mele au 7 ani, sunt făcute varză, sunt grele, ca tricou folosesc ceva de biclă, pantaloni lungi nu am așa că merg pe o variantă care implică și încălzitoare.

(după experiența de trekking, decizia a fost să îmi iau acești frumoși SpeedCross 2 w pe care de abia aștept să îi testez)

Recunosc că obosisem și ideea lui Dragoș de a mânca un bulz la Huda lui Papară a reușit să ne facă pe toți să zâmbim, nu conta că vom avea de urcat o grămadă înapoi. Pf, ce ciorbă bună au, și ce bulz și ce locație. B e a u t i f u l!

Poza arată peștera Huda lui Papară, unde ar putea fi proba de speologie de la CA:

Eu savurând bulzul mult visat:

După o masă copioasă care se termină evident cu o Cola rece, purcedem spre cort. Nu vă închipuiți că știam drumul, mai aveam aproximativ 40 de km până înapoi.

Prietenul nostru, câinele, era foarte simpatic și măcar DanielR nu mai era stresat că vin urșii peste noi: avem apărător, ce să mai. Eu în schimb abia așteptam noaptea în pădure, mi se pare mișto. Fac iar greșeli, alerg pe coborâri.

În poza asta, câinelui îi era atât de cald încât se trântește în noroi:

La un moment dat marcajul devine prost, astfel că ne ia aproximativ 40 de minute ca să îl găsim. După mai multă coborâre, dăm într-un drum forestier și mergem, și se face 20, 20.30, 21… și noi nu ajungem în niciun sat sau nu reușim să ne dăm seama unde suntem exact pe hartă.

Până la urmă ajungem pe la 23 într-un sat care era undeva la 15 km de Rimetea. Analizăm și nu are sens să ne băgăm pe mers pe jos pe asfalt, așa că avem super baftă să găsim o mașină care ne duce până la locul unde lăsasem mașinile.

Ziua 2: Tura bike

Km parcurși: 90

Durată: 9-10 ore

Uitați ce înseamnă munca în echipă:

În sfârșit MTB!!!!! Eu sunt foarte happy, sunt în elementul meu, așa că nu mă mai simt deloc stresată ca în ziua precedentă, DanielR este și el fericit, Mihai nu este chiar în apele lui, el e mult mai bun pe trekking.

Decidem să facem rulaj, fără să forțăm prea mult cu diferențe de nivel sau altele. Ne îndreptăm spre Cheile Turzii, alegem să tăiem munții pe acolo. Mare parte din traseu a fost șosea, prin urmare.

Facem și poza de grup:

Ajungem în Cheile Turzii și trebuie să plătim o taxă modică de 4 ron persoană pentru a le vizita. Din păcate, am mers pe lângă bicicletă, pentru că drumul era destul de îngust, stâncos și aglomerat, însă ca peisaje, mai rar așa ceva în România. Văd pești în apă, oameni care se cațără, multă voie bună și civilizație. Facem multe poze.

După plimbarea pe jos din Chei, decidem că ar cam fi cazul să mai și pedală, astfel că ne îndreptăm spre Pietreștii de Jos, Pietreștii de Mijloc, mergem o bună porțiune din traseu paralel cu Autostrada Transilvania, vedem lacuri, bănuim că ar putea fi aici proba de plută.

Aproape că adormim după pauza de masă…

și ajungem la corturi după o ploaie torențială de zile mari.

Iron Bike Oradea -ul MEU

Am șters, scris, șters din nou, până la urmă am decis. Scriu de IBO.

IBO-ul a fost targetul pe care mi l-am setat de anul trecut, anul ăsta l-am văzut ca pe un antrenament pentru Carpathian. Dacă e să trag linie, acum la sfârșit, IBO-ul a devenit concursul meu de suflet. Despre Cartpathian… o să văd săptămâna viitoare.

IBO-ul a fost primul meu maraton la care am participat pe echipă. Am spus și o să o mai spun, un om se cunoaște bine în situații limită, vezi dacă îți este aproape atunci. Noi, ca echipă am picat acest test; dacă în toate turele ne-am înțeles impecabil, aici am dat cu bâta în bară. Ne-am revenit în schimb spre sfârșitul traseului (spre CP4).

Ce am învățat din această experiență, e bine ca într-un concurs să mergi cu cineva la aproximativ același nivel cu tine ca pregătire, face mai bine echipei.

Încerc să nu vorbesc pe blog despre dificultățile pe care le-am avut din punct de vedere al sănătății, dar nu mă pot abține: mi-a fost extrem de rău pe toată cursa (astea au fost singurele fraze în legătura cu acest lucru).

Oboseala acumulată și-a spus cuvântul cu o seară înainte, astfel că la 21 eu dormeam. Ceasul mă pune în mișcare la 3.40, mă uit afară, ploua torențial. Nu mă speria ploaia, nici măcar gândul că vom pedala … eram îngrijorată de DanielR, nu prea vorbisem despre concurs sau cum vom merge la concurs, și mi-era teamă să nu mă preseze prea mult cu hai mai repede. Are el un farmec aparte când spune Hai și tu nici nu știi cum să te dezmeticești, că el fuge de lângă tine.

Cum socotelile nu dau niciodată ca alea de acasă, după primii km, pe câmp la 4 dimineața, ghici cine era în față orbecăind după traseu, eu. Și dacă țipam și păream isterică pe acolo rugându-mă de DanielR să meargă înainte, că deh, mi se părea normal așa, că el are mai multă experiență, tot eu eram. Până să termin aceste rugăminți, mă ambiționez și așa, praf cum eram o dau înainte. Ajungem să pedalăm în 2, îl simt pe DanielR îngrijorat că am rămas ultimii, încerc să îi spun că nu contează, că IBO începe după 100 de km. Sunt dezamăgită că nu are încredere, mă demoralizez.

Ajungem la CP1, ne întâlnim cu Anca, ne aștepta la CP, îmi face bine să o văd, are un stil foarte pozitiv și mă pune în mișcare orice vorbă de a ei. Cu ea o să fac echipă la anul, îmi doresc să termin IBO la anul.

Afară începe să se lumineze. Ploaia nu se oprește, îmi dau seama că nu sunt șanse ca vremea să se schimbe. Discut cu DanielR problema abandonului. Sunt nervoasă peste măsură și vreau să se oprească totul. El tace. Plâng de draci… Merg mai departe.

Ne depășește o echipă mixtă. Merg mai departe. Se aude un zgomot ciudat la discuri pe roata din spate, îl intreb pe DanielR îngrijorată ce se întâmplă. îmi spune că ar trebui să abandonăm. Stau, analizez, cred că mai bine este să nu îl mai chinui pe el, eu merg mult prea încet și pe vremea asta nasoală mai mult îi fac rău. Genialitatea din mine spune: Dan, abandonează tu, eu mă lipesc de altă echipă și merg mai departe.

Eu termin IBO, moartă coaptă. Gândul ăsta mă punea pe picioare.

CP2 – pauză de mic dejun

Drumul spre CP3 și pana lui DanielR.

Ana, se lasă roata pe spate.

Bine, Dan, ne oprim să facem pana.

Am cu cine să mă înțeleg?! No way, la CP3 DanielR umflă roata.

CP3

Stai că ține.

Când spune asta un tip care face mtb de țșpe ani, tinzi să îl crezi. Părerea mea era să facem pana.

Mergem 1 km… Roata pe jantă. Propun să facem pana. DanielR nu și nu, ne oprim prin urmare și pune el nu stiu ce soluție în cauciuc, se umflă imediat. Mă uit lung și urât la DanielR… știu iar va face pana (ne întrece încă o echipă de mixt).

Așa că peste 2 km, sub o superbă ploaie torențială (eram sub un pom, whatever), ce făcea DanielR: pană frate. Adică, a durat 8 minute, numai pierdeam 10 degeaba cu umflat, pus soluție etc.

Deja mă uit la ceas și mă îmgrijorez cu timpul limită de la Stâna de Vale, mai sunt 3 ore, și mai trebuie să ajungem la CP4.

Anca și Ovidiu (abandonase că își pierduse bilele de la butuc) erau la CP4. Până la Stână mai erau 15 km. 2 ore timp limită. Pe departe cea mai nasolă urcare de până acum. DanielR mă liniștește, vom ajunge. Pornim.

Dacă cei care s-au oprit la CP4 pentru că știau că se anulează concursul, au spus că nu văd motivul pentru această anulare… Nu aș avea cuvinte să descriu vremea pe care am prins-o pe urcare. Frig, ceață, ploaie torențială, toate combinate cu niște urcări criminale, culmea… pe asfalt. Prima oară din viață când am acceptat să fiu împinsă pentru că dacă stătea după mine. ajungeam mult mai greu. Prima oară din viața mea când m-am oprit și am spus STOP, nu mai pot.

Mă opresc, îmi trag sufletul și ajung la Stâna de Vale. Îmi pare rău ca se termină aici, după 106 km, dar este cea mai înțeleaptă alegere. Concurenții care așteaptă autobuzul tremură, Tibi își păstrează calmul. Îmi dozez energia până după ce ajung acasă. astfel că singurul moment în care mi-e frig este după ce ies din duș.

Adorm. Va fi un IBO la anul, va fi IBO-ul meu, o să îl termin, chiar dacă noi ăștia din coadă suntem cicloturiști, chiar dacă urcăm la Stâna de Vale pe foaia mare pinionul mare. Dar putem termina, și asta contează.

Am terminat pe 3, nu am luat medalia de podium, nu mă interesa decât ca amintire pentru un concurs pe care l-am făcut cu DanielR. Mi-au dat lacrimile când lui Tibi i-au dat lacrimile la festivitatea de premiere. Acel om merită multe, acel om este un om deosebit pentru că l-am simțit aproape, pentru că venise la noi să își ceară scuze că noi am dat bani mulți la benzină, cazare etc, doar ca să avem parte de jumate de traseu. Ce contau banii?!

Scriu după o săptămână, sunt încă puțin tristă, îmi pare rău de așa o organizare ireproșabilă, de acei oameni care vroiau să ne arate ce traseu au făcut ei. Dar toate au un rost în viață.

Vreau IBO 2012!