Am șters, scris, șters din nou, până la urmă am decis. Scriu de IBO.
IBO-ul a fost targetul pe care mi l-am setat de anul trecut, anul ăsta l-am văzut ca pe un antrenament pentru Carpathian. Dacă e să trag linie, acum la sfârșit, IBO-ul a devenit concursul meu de suflet. Despre Cartpathian… o să văd săptămâna viitoare.
IBO-ul a fost primul meu maraton la care am participat pe echipă. Am spus și o să o mai spun, un om se cunoaște bine în situații limită, vezi dacă îți este aproape atunci. Noi, ca echipă am picat acest test; dacă în toate turele ne-am înțeles impecabil, aici am dat cu bâta în bară. Ne-am revenit în schimb spre sfârșitul traseului (spre CP4).
Ce am învățat din această experiență, e bine ca într-un concurs să mergi cu cineva la aproximativ același nivel cu tine ca pregătire, face mai bine echipei.
Încerc să nu vorbesc pe blog despre dificultățile pe care le-am avut din punct de vedere al sănătății, dar nu mă pot abține: mi-a fost extrem de rău pe toată cursa (astea au fost singurele fraze în legătura cu acest lucru).
Oboseala acumulată și-a spus cuvântul cu o seară înainte, astfel că la 21 eu dormeam. Ceasul mă pune în mișcare la 3.40, mă uit afară, ploua torențial. Nu mă speria ploaia, nici măcar gândul că vom pedala … eram îngrijorată de DanielR, nu prea vorbisem despre concurs sau cum vom merge la concurs, și mi-era teamă să nu mă preseze prea mult cu hai mai repede. Are el un farmec aparte când spune Hai și tu nici nu știi cum să te dezmeticești, că el fuge de lângă tine.
Cum socotelile nu dau niciodată ca alea de acasă, după primii km, pe câmp la 4 dimineața, ghici cine era în față orbecăind după traseu, eu. Și dacă țipam și păream isterică pe acolo rugându-mă de DanielR să meargă înainte, că deh, mi se părea normal așa, că el are mai multă experiență, tot eu eram. Până să termin aceste rugăminți, mă ambiționez și așa, praf cum eram o dau înainte. Ajungem să pedalăm în 2, îl simt pe DanielR îngrijorat că am rămas ultimii, încerc să îi spun că nu contează, că IBO începe după 100 de km. Sunt dezamăgită că nu are încredere, mă demoralizez.
Ajungem la CP1, ne întâlnim cu Anca, ne aștepta la CP, îmi face bine să o văd, are un stil foarte pozitiv și mă pune în mișcare orice vorbă de a ei. Cu ea o să fac echipă la anul, îmi doresc să termin IBO la anul.
Afară începe să se lumineze. Ploaia nu se oprește, îmi dau seama că nu sunt șanse ca vremea să se schimbe. Discut cu DanielR problema abandonului. Sunt nervoasă peste măsură și vreau să se oprească totul. El tace. Plâng de draci… Merg mai departe.
Ne depășește o echipă mixtă. Merg mai departe. Se aude un zgomot ciudat la discuri pe roata din spate, îl intreb pe DanielR îngrijorată ce se întâmplă. îmi spune că ar trebui să abandonăm. Stau, analizez, cred că mai bine este să nu îl mai chinui pe el, eu merg mult prea încet și pe vremea asta nasoală mai mult îi fac rău. Genialitatea din mine spune: Dan, abandonează tu, eu mă lipesc de altă echipă și merg mai departe.
Eu termin IBO, moartă coaptă. Gândul ăsta mă punea pe picioare.
CP2 – pauză de mic dejun
Drumul spre CP3 și pana lui DanielR.
Ana, se lasă roata pe spate.
Bine, Dan, ne oprim să facem pana.
Am cu cine să mă înțeleg?! No way, la CP3 DanielR umflă roata.
CP3
Stai că ține.
Când spune asta un tip care face mtb de țșpe ani, tinzi să îl crezi. Părerea mea era să facem pana.
Mergem 1 km… Roata pe jantă. Propun să facem pana. DanielR nu și nu, ne oprim prin urmare și pune el nu stiu ce soluție în cauciuc, se umflă imediat. Mă uit lung și urât la DanielR… știu iar va face pana (ne întrece încă o echipă de mixt).
Așa că peste 2 km, sub o superbă ploaie torențială (eram sub un pom, whatever), ce făcea DanielR: pană frate. Adică, a durat 8 minute, numai pierdeam 10 degeaba cu umflat, pus soluție etc.
Deja mă uit la ceas și mă îmgrijorez cu timpul limită de la Stâna de Vale, mai sunt 3 ore, și mai trebuie să ajungem la CP4.
Anca și Ovidiu (abandonase că își pierduse bilele de la butuc) erau la CP4. Până la Stână mai erau 15 km. 2 ore timp limită. Pe departe cea mai nasolă urcare de până acum. DanielR mă liniștește, vom ajunge. Pornim.
Dacă cei care s-au oprit la CP4 pentru că știau că se anulează concursul, au spus că nu văd motivul pentru această anulare… Nu aș avea cuvinte să descriu vremea pe care am prins-o pe urcare. Frig, ceață, ploaie torențială, toate combinate cu niște urcări criminale, culmea… pe asfalt. Prima oară din viață când am acceptat să fiu împinsă pentru că dacă stătea după mine. ajungeam mult mai greu. Prima oară din viața mea când m-am oprit și am spus STOP, nu mai pot.
Mă opresc, îmi trag sufletul și ajung la Stâna de Vale. Îmi pare rău ca se termină aici, după 106 km, dar este cea mai înțeleaptă alegere. Concurenții care așteaptă autobuzul tremură, Tibi își păstrează calmul. Îmi dozez energia până după ce ajung acasă. astfel că singurul moment în care mi-e frig este după ce ies din duș.
Adorm. Va fi un IBO la anul, va fi IBO-ul meu, o să îl termin, chiar dacă noi ăștia din coadă suntem cicloturiști, chiar dacă urcăm la Stâna de Vale pe foaia mare pinionul mare. Dar putem termina, și asta contează.
Am terminat pe 3, nu am luat medalia de podium, nu mă interesa decât ca amintire pentru un concurs pe care l-am făcut cu DanielR. Mi-au dat lacrimile când lui Tibi i-au dat lacrimile la festivitatea de premiere. Acel om merită multe, acel om este un om deosebit pentru că l-am simțit aproape, pentru că venise la noi să își ceară scuze că noi am dat bani mulți la benzină, cazare etc, doar ca să avem parte de jumate de traseu. Ce contau banii?!
Scriu după o săptămână, sunt încă puțin tristă, îmi pare rău de așa o organizare ireproșabilă, de acei oameni care vroiau să ne arate ce traseu au făcut ei. Dar toate au un rost în viață.
Vreau IBO 2012!
