26 mai 2012 – Semimaraton Hercules

“The best thing about the future is that it comes only one day at a time”

(Abraham Lincoln)

Traseu: 21 de km

Diferență de nivel: 1000 metri

Tip: alergare montană

Link: http://www.alternativetm.ro/semimaratonhercules

Hercules. Unde e asta?? Logic că în Băile Herculane.

Întrebarea ultimelor zile: ”Ce caut eu la un semimaraton de alergare?” Nu am fost cred niciodată mai stresată la un concurs ca la ăsta, totul era nou pentru mine, oamenii cu care mă duc acolo, profilul traseului, zona … nu mă simt confortabil cu atâta nou în viața mea, dar o scoatem la capăt și pe asta, vreau sa alerg mai bine decât anul trecut, prin urmare trebuie să prestez. De ce fac alergare. Pe cuvânt dacă înțeleg. Clar urăsc să alerg, clar în timpul fiecărei alergări pe care o fac, spun că va fi ultima. Cu toate astea nu mă pot opri. Prin urmare trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că va fi parte din viața mea.

Un profil greu, am de alergat 21 de km cu diferență de nivel undeva la 1,000 metri.

Bun așa. Mă uit acum pe profil și analizez puțin cum am mers, pe primii 6 km din profil s-a văzut urcare. Sincer, mie mi s-a părut că am coborât. Oricum ciudat de mult astfalt pentru un semimaraton montan. Nu știu să abordez un traseu de alergare montană și îmi este teamă să fac încălzire pentru că nu știu cât de mult îmi rezistă organismul, dar iau un activator cu câteva minute înainte de start.

Știu că trebuie să îmi fac temele cu o seară înainte și studiez traseul identificând porțiunile grele.

Startul îl iau ușor, nu mă agit pe porțiunea de astfalt deși sentimentul că sunt depășită în permanență mă demoralizează destul de mult. Alerg foarte încet și acești 6 km parcă nu se mai termină. Facem stânga și intrăm pe munte, urmează porțiunea cea mai grea, adică undeva la 3 km cu o diferență de nivel de 470 m. Mă așteptam că pe urcare să fiu mai bună decât pe plat, dar dacă credeam că o să depășesc, marea mea mirare a fost că iar sunt depășită de … mulți. În spatele meu nu mai văd pe nimeni…Mă întristez suficient de mult ca să mă gândesc că dacă o să o duc așa până la sfârșit nu o să mă încadrez în timpul limită. Am probleme cu respirația și văd în ceață. În continuare trec mulți concurenți pe lângă mine, primesc sfaturi, dar merg din ce în ce mai încet… pe lângă urcarea aceasta grea, datorită faptului că a plouat mult în ultima perioadă, este mult noroi pe traseu. Pe la jumătatea urcării, mă opresc să îmi pun la rând gândurile. Bag mâna în buzunar și scot un gel. Îl voi lua mai repede decât plănuisem, adică după ce se termină urcarea. Cu ultimele mele forțe ajung la primul punct de vitalizare. Iau portocale, banane și tot ce era comestibil ca să îmi revin. Iau și gelul, îmi vine să îl vomit instant, dar strâmb din nas și îndur, sperând să funcționeze măcar efectul placebo. Am deja 1 oră 20 de minute de când am plecat, pe 8 km.

Pot să spun că am un noroc că gelul mă pune pe picioare repede și încep să alerg la un nivel mai bun decât până acum. O mare porțiune din drum merg cu un grup de 3 băieți și o fată. Gagica coboară foarte bine și mă uit după ea să prind ceva mișcări. Dacă până acum mai eram atentă să nu intru în toate bălțile, cred că de la gel, mă încălzesc extrem de tare și când văd primul pârâu pe care trebuie să îl trecem, nu îl mai ocolesc și mă bag prin apa rece care mă scoate complet din amorțeală. Bine, măi Ana, dar nu puteai să mergi așa de la început? Am un moment foarte bun și măresc ritmul. Mă bucur de priveliște care este superbă, râd cu ”colegii” de alergare și mai merg în spatele unui tip pe care involuntar îl las să îmi țină trena. O depășesc pe tipa care coboară bine, las în spate colegii de tură. Mă simt super bine, din ce în ce mai bine. Ajung la ultimul punct de vitalizare cu un chef nebun de alergare. Acolo este un grup de vreo 7 fete cred care pleacă înaintea mea, eu desfac tacticos al doilea gel. Ehe, ăsta este bun

Mă poziționez în pas de start și începe o urcare. Am cel mai inexplicabil sentiment din viața mea. Este o senzație de bucurie imensă îmbinată cu o stare de plăcere și cu un fizic de care puteam să trag la nesfârșit pentru că mă ajuta. Primii 100 de metri de urcare îi alerg. Depășesc în 5 minute toate fetele de la checkpoint. Pentru că totuși urcarea devine puțin mai grea, aleg să o țin în pas alergător ( e un pas mai sprinten așa), și depâșesc minim 10 persoane per total. Deja îmi impun să nu clachez deloc și să nu mă mai depășească nimeni până la final. Văd sfârșitul urcării lângă o bisericuță. Știam că mai e puțin până să înceapă ultimii 4 km de coborâre așa că încep să alerg. Trec pe lângă un cort în care mulți voluntari aplaudau și mă încurajau. Încep să râd și vreau să mă opresc să le mulțumesc, să îi iau în brațe și să le explic cât de minunat este totul. Mă abțin totuși… iubesc astfel de oameni, iubesc să alerg , da?

Starea mea suficient de ciudată mă regăsește pe o coborâre extraordinară, ca pentru final păstrată special pentru mine. Fata care coboară bine trece val vârtej pe lângă mine, precum și un domn mai în vârstă. Fiind prima coborâre mai grea pe care o fac în alergare, sunt entuziasmată de-a dreptul. Hehe, place place place. Deși simt crampe în ambele tibii, mă ambiționez să nu cumva să mă apuce vreuna. Mai sunt  2 km până la final, mai întrec 2 tipi pe coborâre și îl văd pe Daniel S. înainte de finish. Știind că eu nu cunosc pe nimeni și nici nu mă așteptam să văd vreun cunoscut, a fost senzațional să fie acolo. Eram foarte foarte foarte fericită și extrem de mulțumită pentru că am reușit să termin. Cum starea mea nu îmi trecuse, eu fiind super shiny happy, cred că l-am terorizat pe Daniel spunându-i cât a fost de frumos.

Un concurs sensational, cu oameni senzaționali…

2 zile și o să mă rup de toate problemele pe care le-am avut în ultimele luni, încă puțin și o să fie iar bine.

Prima Evadare – 13 mai 2012

12 mai 2012 – ora 23.30 – ajung acasă de la Snagov; adorm – ultimele 2 săptămâni au fost foarte drăguțe, chiar dacă iar nu am reușit să ies cu bicla deloc, chiar dacă cu o zi înainte de concurs trebuie să recuperez niște nopți  albe. Sunt detalii care acum nu mă mai consumă. Plus, nu mai simt niciun ”pressing” extern. Nu mai merg ca anul trecut, nu mai vreau să demonstrez nimănui nimic. M-am ”aranjat” ca să îi spun așa și sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut.

13 mai 2012

Trezitul cu o porție de paste. Atâtea paste am mâncat anul trecut, încât acum nici măcar apetisante nu îmi mai par. Whatever! Sunt foarte bine dispusă, așa că aranjez totul meticulos. Iau porția de magneziu, pun frumos gelurile în buzunărele din tricou, pun telefonul și căștile într-o pungă. Încă sper să plouă și îmi echipez bicla cu cauciucuri de noroi. M-am obișnuit și cu asta, dacă îmi puneam cauciucurile de uscat, ploua de rupea. Mă distrez, ce să mai. Sunt 2 ani de când am participat la prima ediție de la Prima Evadare. Ohh, ce vremuri și alea. Sunt nostalgică?! Nu nu, vreau să pedalez azi, nu am loc de alte sentimente pe cursă. Să îmi pun target? Da, ideal ar fi să termin în 4 ore.

Pentru că mi-e puțin teamă să nu prind aglomerația din ultimele rânduri, mă pun exact în primul rând de după primii 100 și elite. Vremea este superbă, cauciucurile mele de noroi se încadrează în peisaj :p Dezavantajul acestor cauciucuri este că, deși sunt de 1.8, nu au nicio treabă cu viteza, în schimb în noroi sunt fenomenale. Nu, la tura asta nu a fost noroi.

Nivelul meu de pedalat este undeva în care în jurul meu se vorbește numai de bicle, strategii, rapoarte (foaie mare, foaie mica, pinion 3, 2, 4 – eh, chestia asta cu raportul ideal pentru a pedala nu am înțeles-o niciodată), ai mâncat paste, cât te-ai antrenat în ultimul timp, revizii chestii. Se estimează timpi  și în stânga și în dreapta mea. Neinteresant. Eu sunt curioasă doar de 2 persoane în această cursă: Cleppe – cel mai bun de la masculin și de Zsuzsa –cea mai buna tipă din țară. Timpii lor o să fie interesanți, plus pe acești oameni nu i-am văzut în niciun fel de conflicte, nu au aerele de mari cicliști (prin mari cicliști înțeleg acei oameni, care, deși merg constant plat 15 km pe oră, se supără că vezi Doamne, te-ai oprit când culmea, nu mai aveai cum să înaintezi).

Bun bun, să revenim la lucruri palpabile. Startul, de exemplu. Se pleacă bine, chiar destul de tare dar nu mă agit. Stau frumos pe linia mea și îmi asum condiția de a fi depășită. Sunt foarte mulțumită de faptul că în pădure se menține un ritm relativ ok, nu sunt deloc încetinită și nici nu sunt accidente . Bălțile de pe traseu se pot ocoli fără probleme. Dacă trec de pădure fără să fiu încetinită prea mult, după aia va fi destul loc pentru toată lumea.

Lucrul pe care îl remarc pe traseu este faptul că sunt foarte mulți care merg bine pe plat (oricum, mai bine decât mine) dar care, pe porțiunile cu rădăcini sau denivelări încetinesc subit și se pierde tot fun-ul. Același lucru se întâmplă pe toate single race-urile. Oh, cât îmi doresc niște urcări sau coborâri.

Trec de centură. Îmi plac voluntarii, mă bucur să îi văd.

Față de alte dăți când mergeam lângă cei care pedalau puțin mai încet, observ că în ultimele mele curse, nimeni nu mai vorbește cu nimeni, toată lumea e concentrată pe ceea ce face. Hmm.

Ajung la primul checkpoint și mă opresc cât să iau primul gel. De acasă planul era să iau primul gel la CP1, iar pe al doilea la CP2. Apă trebuie să beau constant ca să nu simt senzația de oboseală. Miraculos a fost karcher-ul de apă prin care am trecut după CP1. Urmează  o coborâre drăguță spre lac și mă poticnesc puțin în oamenii din față care încetinesc din cauza cărării înguste.

Încerc să mă adun, pregătindu-mă de ultimii 10 km, mai aveam până să ajung la ei, dar oricum, de anul trecut știam că vor fi grei și că o să simt că nu se mai termină. Ok, prin urmare simt că efectiv mă ia vântul pe câmp și mă pun strategic în trena persoanelor din fața mea, cărora le mulțumesc cu această ocazie. Mai cu o viteza de croazieră ajung și la CP2. Nu trag de mine, știu că sunt cel puțin 7 fete în fața mea.  La CP2 trebuia să mă opresc, însă nimeni din fața mea nu a oprit… Ciudat. Merg și eu mai departe.

Ultimii 10 km. Distractivi de altfel. Sunt happy că se termină și că sunt bine. După încă o porțiune de câmp, intrăm în pădurea cu dâmburi. Am norocul să stau în spatele cuiva care cred că avea un moment de cugetare maximă pe traseu pentru că mergea extrem de încet. Îi stau în trenă vreo 5 minute și îl depășesc. Din ambiție cred că mă depășește înapoi, încep să râd.

Finish –ul îl trec repede, nu prea îmi place mie sa poposesc în zona de finish și caut orice persoană cunoscută.  A fost frumos, nu am simțit vreo greutate în această cursă.

Plusuri : mi-a placut mult atmosfera de la start, organizarea, RedBull-ul de la sfârșit a fost genial.

Minusuri: nu ar fi lipsit niște noroi pe traseu…

29 aprilie 2012 – Trofeul Chindiei

Am făcut una din cele mai proaste curse pe MTB ever.

Mă întreb, des în ultimul timp, ce fac, pentru ce fac ce fac eu. Clar, cu cele 4-5 ore pe noapte din ultima lună nu o să ajung nicăieri. Tot traseul am căutat o strategie, o modalitate de a găsi ceva timp să ies puțin și în timpul săptămânii sau măcar să mă pot odihni. Toate cele 5 ore (și un sfert) am pus în balanță viața personală, serviciul și biking-ul. Pe toate nu le pot face, cel puțin nu în modul pe care îl vreau eu. Să mă mai prezint la un concurs neantrenată, nu cred că o să se mai întâmple prea curând, Prima Evadare ar fi excepția pentru că m-am înscris deja. La serviciu, toată chestia se aglomerează din ce în ce mai mult, aș vrea să se termine. Personal, dacă decid să mă antrenez la 12 noaptea când aș fi mai liberă iar în rest să fiu la serviciu, păi în acest caz viața personală s-ar exclude total. Și oare se merită toate aceste sascrificii pentru a ajunge pe un ”podium” ?! E totul o roată, din care eu trebuie să aleg 2 variante, și indiferent ce aș alege aș fi tristă. Deși știu alegerea, mă mai joc puțin.

După km 15 cred, chiar și mai devreme, simt o durere pe care nu am mai avut-o până acum, o fi de la noii pantofi, nu știu. A trebuit să mă opresc constant și să mă dau jos să ating pământul pentru că labele piciorului mă dureau de îmi venea să plâng la propriu. Iar la durere fizică sunt destul de rezistentă  așa că nu îmi venea să cred ce mi se întâmpla. Am dus-o așa tot traseul, fiecare pedală era un pas mai aproape spre final. Cred că este una din singurele mele curse când îmi pun serios problema abandonului din cauza durerii. Nici nu știu ce m-a determinat să continui.

Mă pierd Adevărul e că traseul era extrem de bine marcat, numai eu o iau în alte părți că, deh Ana poate. Cu tristețe mă resemnez și decid să o iau ușor.  Ultimii 10 km, mult asfalt,  dau drumul la SPD și să încerc să merg fără ele până la finish. 20 de km pe oră pe astfalt, nici când m-am apucat de biclă nu eram așa varză.

Offf… mergem mai departe

 

I love MTB!

“So after all you’ve been through, you’re going to quit, just like that?

No, you’re going to fight like hell until you can’t fight any longer. That’s what you’re going to do.”

I love MTB!!

 

Trofeul Onești – 21 aprilie 2012

Traseu: 28 de km

Timp: 2 ore 15 de minute

Loc: 2 (din 4 fete)

Se pare că nu vreau deloc să mă potolesc și aleg ca prima mea tură de bicicletă să fie un concurs.

Deși am o perioadă îngrozitoare la serviciu, lucru ce mă încurcă peste măsură în a reuși să îmi fac un program de alimentație și de antrenament, măcar ca să mă ajute la rulaj cât de cât, Dan mă anunță de un concurs la Onești  - stau, cuget, mă gândesc și decid să fac tot posibilul să merg, astfel că iată-mă undeva pe vineri seara încercând să pregătesc bicla cât de cât pentru ziua ce va urma.  Nu am timpul suficient să schimb cauciucurile, iar aceasta mă va costa cam 20 de minute de pe cursă. Boooonnn.

Cursa în sine nu a fost cine știe ce, nici nu voi insista prea mult pe ea, mai interesantă a fost ziua în sine. Mi-era dor. Astfel că, undeva pe la 4.40 mă dau jos mai mult dormind din pat, urc bicla pe mașină și mă îndrept spre locul de întâlnire. Acolo aveam să mă întâlnesc cu niște amici super simpatici . Să enumerăm zic:

Daniel  – Shine –

Cristi –  pe care mai mult l-am încurcat cu explicațiile mele de pe traseu – nu sunt cel mai strălucit copilot

Corina – o știam pe Corina că m-am întalnit cu ea pe la serviciu – small world, așteptăm să își cumpere biclă

Cert este că absolut tot drumul am râs și am discutat numai de bicle.

Ca prima impresie, concursul îmi aduce un puternic iz de campanie electorală, oamenii nu aveau nici un stres, în loc să anunțe și ei detalii de concurs, traseu chestii, ei o țineau cu subtraturile politice. În fine, mă supără găndul că nu se spune că traseu care este mai mare cu aproximativ 7 km, mai ales că sunt și mulți fără experiență, iar drumul sigur va pune probleme datorită solului. De asemenea, mă deranjează că nu se anunță punctul de alimentare, come on, sunt atât de mulți copilași care vin la concurs încât mi-e puțin teamă.  Trecând peste aceste 2 amănunte, trebuie totuși să mă gândesc la mine și azi nu am chef de pedalat. Nici nu am cu cine să mă bat. Zsuzsa este Zsuzsa , iar în rest nu mai văd nicio fată. Decid să merg în modul lent.

Se vede și se simte extraordinar de mult pauza făcută de mine, astfel că la start am un șoc efectiv, rămân undeva în urma plutonului, rugându-mă să fie urcări ca să îmi iau revanșa pentru porțiunea de plat. Merg cu un 30 la oră dar este destul de greu să mă mențin până la ieșirea pe offroad. Tot plat, la naiba, mă omoară acest plat, nu întrec nici țipenie de concurent. Văd așa un fel de deal pe care depășesc  pe câțiva, ca pe coborâre să pierd toată această recuperare. Da, trebuie să fac niște coborâri de la Sinaia.

Urmează un fals plat cel puțin ciudat. Toată lumea merge mai încet, cum eu nu am de gând să trag, o țin așa. Ok. Trec și de acest plat după care traseul se strică într-un mod straniu. Cauciucurile mele se încarcă atât de tare încât sunt nevoită să mă dau jos ca să curăț roțile care se blochează. Cred că am pierdut 30 de minute prin chestia asta, astfel că fac push bike pe blat pentru că roțile nu rulează J Ciudat că nu mă așteptam să am astfel de probleme, de la prima mea tură de biclă de la prima evadare 2009 nu am mai avut astfel de surprize. Și totuși îmi plac lucrurile care nu sunt simple așa că mă adaptez repede la situație. Sunt extrem de mulțumită de noii mei pantofi și mă hotărăsc să îmi duc la întoarcere bicla la service pentru că pe ultimii km am mers numai cu foaia 2 pe urcare.

Trec și opresc la primul checkpoint, iau niște cioco de control, parcurgând ultimii 5 km fără probleme.

Ca final așa, îi văd pe ai mei care mă încurajează.

În gândul meu sunt tristă pentru că știu că am mers mai prost. Dar asta este, nu le pot avea pe toate. Să vedem ce o să mă distrez la Târgoviște :p

21 Semimaraton Intersport – 7 aprilie 2012

Link: http://semimaraton.ro/

Distanță: 21 km

Diferență de nivel: puțin

Timp: 2 ore 40 de minute

Dimineață.

Pfai… e acea dimineață. Minunată de altfel.

Jurnal de bord: ultimele 3 zile semi dormite, de la emoții, ultima noapte check-uri din oră în oră. Nu e normal, nu e ca și cum aș fi fost prima oară la un concurs, dar e ca și cum o să fie iar acel concurs când eu o să ajung printre ultimii, urăsc asta.

Așa îmi trebuie: ultimele 6 luni nu am făcut nimic sau dacă ieșirile mele prin cluburile din București, refuzul de a auzi orice legat de biclă, chiar și dilemele existențiale de a duce o viață fară concursuri, de a mai trage aiurea de mine, de a cheltui bani pe echipamente, cazări, piese, nebunii și de a ma decide să duc o viață boemă undeva în Maldive, dacă acestea se pot numi antrenamente, hehe.

Într-adevăr, în iarna asta s-a întâmplat ceva frumos cu mine, am trăit niște momente minunate și cred că viața ți-o faci tu. E păcat să ne împiedecăm în detalii.

Sâmbătă dimineață – zâmbesc, am 30 de km alergați anul ăsta, în ultimele două săptămâni. Asta este condiția mea fizică. Cu alte cuvinte sunt praf. Îmi amintesc de primele ture de biclă, zâmbesc din nou. Ce caut eu, la un semimaraton de alergare?! Am înnebunit?! Vreau Eco-Explora anul ăsta și chiar dacă încă nu am partener, eu mă antrenez pentru asta. Mai mult decât anul trecut, mă antrenez pentru că mă simt bine să fac mișcare.

Pe mașină nu scot un sunet, îmi este frică, și nu de faptul că nu termin ci poate că nu vreau să dezamăgesc. Îmi fac diverse scenarii, cum că ajung ultima, după ce s-a oprit cronometrul, cum toată lumea mă așteaptă și este îngrijorată, cum că cineva râde în surdină de mine. Dar cu toate astea îmi place să mă joc.

3 ore? da da. Îl termin în trei ore. Ce e mai grav când îmi propun ceva, este că nimic nu îmi poate sta în cale. Să termin în timp nu e ca și cum aș bate un adversar, acolo sunt 2 în joc, aici ești doar tu cu tine. Iar dacă ceva depinde numai de mine… . Mă echipez, ciudat echipamentul, nu au pus și ăștia un buzunar la tricourile astea de alergare!

Îmi iau apă? Neah, sunt sificiente checkpoint-uri pe traseu. Îmi iau telefon mobil la mine? Neah, nu am unde să îl țin.

Văd prima mea țintă, o poziționez de la start. Știu că s-a antrenat iarna asta. E roz deci pe urcare era la 400 de metri în fața mea. Mișto cu alergarea asta, atunci când nu mai poți, mergi iar când te saturi de mers începi din nou să alergi. Am scăpat și de push bike, yeee. Dar ce obosesc la urcare…

Primul checkpoint, întrec rozalinda.

Coborârile sunt foarte tari, le alerg pe toate fără să mă doară genunchiul. Aștia au fost primii 16 km. De acum mă plictisesc îngrozitor. Nu sunt sociabilă pe alergare, e greu și să vorbești și să alergi. Întreb pe fiecare voluntar cât mai e, astfel că distanța, culmea, chiar se micșorează. Auzisem de acel plumb în picioare. Nu e grav, adică deh, e ca și cum cineva te ține de picioare și nu te mai lasă să înaintezi.

Mă mai întorc puțin, rozalinda se apropie. ANAAA alearga!!!

Cât mai e? 4 km?

Cât mai e, frate !?? 2 km și dealul din față. Ohh ) pe bune? Îmi vine să iau pe cineva la bătaie, de ce ar face cineva traseul pe un deal. Puteam merge pe asfalt până la finish. Vroiam să am o discuție cu voluntarul să îi explic ca acest track nu este bine făcut, că rampa nu își mai are sensul. Nu cred că m-ar înțelege, deh, bărbații aștia :p Scări, iar finishul frumos. Lume la final, amețesc, nu aud, caut cu privirea orice persoană cunoscută. COLAAAAA!!!!

Ionuț, Dragoș și Ștefan – bravooooo băieții, sunteți tari!

Radu – tu ești vinovat de timpul meu :*

Marius și Irina – mulțumim pentru suportul moral, am apreciat

Apuseni e următorul, da???? Și vreau maratonul.

(Ah, da, nu mă aștept să am poze așa că las postul sec, ca băutura de pe masa XOXO)

Pozeee:

2 ani

“Crezi ca nimic nu te mai poate surpride, esti intangibil, rece, sever, critic, morocanos si deodata auzi “Ceasornicarul” prin vocea inefabila a lui Baniciu…si totul se prabuseste, brutalitatea se transforma in calm, in iubire, severitatea in bunatate, recele in cald…esti fericit, visator, nostalgic”

…dor de cantece la chitara…

Concurs – MTB Predeal Trophy

Link: http://www.predeal-trophy.ro/

Distanță: 20 km

Diferență de nivel: 600 m

Timp: 1 ore 54 minute (loc 3)

M-a cam scos din circuit Carpathian, astfel că în ultimele 3 săptămâni am lasat-o mult mai moale cu antrenamente (adică nu am mai făcut absolut nimic). Am ieșit puțin prin concediu pe biclă, dar nu ceva notabil. Mai mult m-am relaxat, studiind dacă să mai particip sau nu la concursuri,  acumulasem extrem de multă oboseală de la CA și IBO și aș fi vrut să mai spun pas.

Dar, cum MTB-ul este ceva de care nu poți scăpa una cu două și cum Daniel se duce la Predeal, decid în ultimul moment să aterizez și eu la Predeal-Trophy. Am mai spus și în alte posturi, nu îmi place să pedalez în Bucegi din cauză că se face foarte mult push-bike, astfel că pentru prima oară de când fac MTB aleg traseul scurt, cel de 20 de km, cu o diferență de nivel de 600 de m. Și de data asta, nu trag pentru podium, consider că încă nu sunt bine pregătită ca să am astfel de așteptări.

De asemenea, au trecut demult timpurile când eram foarte exigentă pe partea de organizare, prefer să îmi iau gelurile pe care le folosesc eu cu mine, iar la puncturile de alimentare sper măcar să fie banane și ceva apă apă (lucruri care chiar nu lipsesc la niciun maraton). Cum nu m-am pierdut la niciun concurs de până acum, la marcaje nu prea sunt pretențioasă.

Oh, well. Pornesc din București de dimineață, ajungând la fix să îmi mai rămână ceva timp pentru încălzire. Nu prea știu cum să mă încălzesc pentru traseele scurte așa că evident pornesc pe concurs cu un superb gâfâit, prima urcare se face într-un ritm alert, iar eu eram pe modulul plimbare, fără un chef să trag sau să mă rup ca la alte concursuri. Nu sunt atentă cine mă depășește și pe cine depășesc, eu mă lupt cu această chestie care mă frustrează: unde se grăbesc toți, frate, se dă ceva gratis la finish?!

Traseu de 20 de km… după 5 km de urcare deja întreb pe fiecare persoană de la CP dacă mai e mult până la finish, așa că este de imaginat ce formă maximă de alergat aveam. Dacă vă așteptați ca mai jos să scriu că mi-a venit cheful de pedalat pentru că am avut o revelație, neah… am mers în ritmul meu plimbăreț de la start la finish.

Au fost aproape 10 km de urcare constantă pe care am făcut-o pe biclă. Pe un traseu scurt, te aștepți să dai de niște coborâri mai domoale, dar na că eu am făcut push bike și pe coborâri, care erau pe niște single trail-uri prin pădure destul de dificile pentru că curbele erau din scurt. Rampa de după o fac tot pe lângă biclă, distrându-mă de minune că unii concurenți coborau pe alt traseu de lângă, că mai vedeam de la profi prin pădure. Îmi trece repede supărarea de la push bike și mă felicit în gând că nu m-am dus la tura lungă. Ajung în poieniță unde dau de băieții de la profi care mergeau și ei ca la plimbare, bun, nu sunt singura . Mai trec o dată de CP, nu mai opresc nici pentru alimentare pentru că mai erau cam 6-7 km până la finish, numai de coborâre.

Îmi e mai ușor să fac a doua coborâre complet pe biclă și mă bucur când sar peste rădăcinile de copac. Ajung la finish atât de fresh că parcă fusesem la plajă și nu la un concurs.  Termin cursa pe 3 și am parte de una din cele mai frumoase zile de după un concurs și de o atmosferă de la premiere foarte caldă. Multă lume cunoscută, mult soare și oameni fericiți.

Carpathian Adventure 10 – 14 august 2011

Carpathian Adventure a fost un concurs la care am visat de anul trecut și am încercat să fac tot posibilul ca să îmi fac echipă și să particip. Acum, că s-a terminat, sunt melancolică și de abia aștept ediția de anul viitor, asta în cazul în care se va mai ține pentru că organizatorii nu prea sunt convinși dacă îl vor mai face.

Ce îți trebuie ca să termini CA-ul? Voință. Determinare. Ambiție. Dacă adaugi la toate acestea și o foarte bună condiție fizică, ai șansele să ajungi pe podium. Uitându-mă în spate, nu îmi vine să cred că am reușit să termin așa ceva, spre viitor, mai VREAU!!! Concursurile de anduranță sunt diferite de maratoanele obișnuite de MTB sau alergare, aici ai ocazia să vezi care sunt limitele. Da, sună a clișeu ce scriu, dar este foarte real. Ce simți în cadrul unui astfel de concurs nu se poate descrie, ce simți când treci linia de sosire este ireal de frumos.

Locația: Munții Trascăului și Gilău

Probe de concurs:

MTB – 155 km

tură montană – 75 km

plutărit – 7 km

speologie

rapel (de la 30 m)

Mă trezesc, scot capul din cort și sunt copleșită de un set de emoții. Încep să îmi fac bagajul.  Ce este interesant la acest concurs este că nu știi care este ordinea probelor. Startul se va da la ora 12 (pfiu, de ce așa târziu nu aș putea să înțeleg), așa că sunt ferm convinsă că vom începe cu tura de trekking, deci mă îmbrac și îmi fac bagajul pentru asta. La 9 dimineața căpitanul echipei noastre, Mihai, are ședința tehnică.

Văd oameni care fac încălzirea pe biclă, dar mi se pare aberant să dai întâi startul la MTB. Se termină ședința tehnică, Mihai ne comunică: se începe cu MTB-ul, după care ajungem la plută, ne întoarcem în tabăra de bază, vom merge să facem rapelul, după care începem tura de hiking. Aflu că din tura de trekking am făcut ceva părți în recunoașterea de acum 2 săptămâni.

Nu prea îmi convine că se începe cu MTB-ul, fiind proba mea preferată, voiam să fie la urmă ca să mai recuperăm ceva. Nu am decât să desfac toate bagajele și să le fac pe cele de biclă. Aveam să aflu că trebuie să mergem 100 de km cu o diferență de 2100 de metri în 8 ore ca să reușim să ne încadrăm în timpul limită de plutărit (ultima plecare cu pluta era la ora 20). Un fleac! Îmi spun în gând. Am terminat alte concursuri mai grele. Cum socotelile iar nu dau cu ce ne propunem…

O să încep cu descrierea turei de MTB

Ce am făcut la CA nu se numește MTB, ci trekking cu bagaj, astfel că am terminat 100 de km în 13 ore, din care mai mult de 6 ore am împins la biciclete, pentru că efectiv era ca pe casă (cum spunea și Dragoș). Startul se dă tare, parcă eram la un maraton de MTB. Unde se grăbeau toți??? Pe asfalt noi mergem constant cu 25 de km pe oră, suntem depășiți de vreo 2 echipe, mai depășim și noi. La prima intersecție, echipa din față nu face stânga și se tot duce. Pfoai, deja a greșit. Nașpa.

Intrăm pe offroad și văd o echipă în care fata este trasă de cordelină. Hmm… Mi se pare destul de devreme pentru cordelină. Aveam să văd mai încolo și alte fete ajutate la proba de MTB. După ce ne refacem noi calculele, moralul nostru stă extrem de bine, sigur vom termina în timpul propus. Și când colo, începe prima porțiune de carry bike. Undeva peste niște pietre și niște lemne.

Și după porțiunea asta de carry bike începe încă una. Deja era enervant, afară ploua, noi o țineam pe lângă biclă cu un 2-3 km pe oră. Zen-ul din noi nu se pierduse, așa că eram convinși că la 20 suntem la plută. Încep să se vadă primele semne de oboseală la Mihai, îi mai dă cu geluri, trece. Trecem și prin niște buruieni tot pe lângă biclă, eu mă cam demoralizez pentru că eu prin tură de MTB înțeleg că este măcar 80% ciclabilă și nu 30-40%.

Se face ora 19, ne dăm seama că nu mai avem șanse și o lăsăm mai moale. Speram ca în noaptea asta să dorm în cort la tabăra de bază, nu avea să fie.

Plutăritul era la CP4, noi ajungem pe la 21 cred la CP3. De la CP3, traseul avea să fie mai ușor, urmând 30 de km de coborâre. Relaxați cum eram, pierdem traseul și din 2 ore jumate cât trebuia să facem, reușim un frumos 5 ore, ajungând la 1 la tabăra pentru plută. Ne montăm cortul, mă bag în sacul de bivuac, adorm printre picături…

până la ora 6.30, când avem proba de plutărit

Pentru mine, aici a început Carpathian Adventure. Mi-a plăcut la nebunie proba asta, de fapt de aici încolo concursul a fost genial prin peisajele pe care a reușit să le scoată la iveală. Băieții au construit una doua pluta și deja eram nerăbdatoare să văd ce și cum. Vâslim relaxați, poate mult prea relaxați astfel că după o oră avem primul eveniment din acest Carpathian Adventure: duși de curent, ne oprim cu pluta fix într-un copac. Pluta se dezmembrează, eu cu Dragoș rămânem undeva prin copac. Situația este hilară așa că începem să râdem, dar ne dezmeticim imediat: Mihai a fost luat de apă și aruncat la 10 metri mai în față, din plută mai aveam numai 2 cauciucuri, eu aveam piciorul prins în scânduri, curentul era destul de mare. Norocul a fost că am scăpat ieftin, puteam să ne cam rupem ceva pe acolo. Scot piciorul cu greu și mă arunc în apă (la 7 dimineața, apa era foarte rece), sunt băgată la fund și dau cu piciorul într-un lemn de la fundul apei. Minunat! Ajung la mal și mă concentrez ca să nu îngheț. După cam 15 minute, Dragoș scoate restul de plută din apă și mergem frumos către final.

Rezumat proba de plută: Mihai se lovește de picior și renunță la concurs, astfel că rămânem în 3, 3 temerari

După ce ajungem în tabăra de bază, facem o scurtă pauză și plecăm spre proba de rapel, care se desfășoară undeva la 10 km de Rimetea, în Vălioara. Rapelul se face de pe o stâncă de la 30 de m. Mai făcusem o singură dată rapel așa că am coborât mai cu grijă, dar a fost bine. Ne-am descurcat și de data asta.

La ora 15 ne schimbăm pentru trekking și pornim. Începem cu Piatra Secuiului, cu o urcare de o diferență destul de mare, iar de acolo coborâm până spre Colțești. În porțiunea asta învăț să merg cu bețele de trekking, așa că observ mari diferențe față de o coborâre fără bețe, de asemenea, șocul din băț este foarte ca lumea că amortizează bine și nu te dor mâinile. În Colțești ne oprim pentru aprovizionare: iau un Cola care mă pune pe picioare, traseul până aici a durat 3 ore.

Trecem și de CP8, localizat frumos sub cetate.

Nu se compară traseul de trekking cu cel de MTB, dacă după primul am ieșit puțin tristă din cauza a prea mult push și carry bike, în al doilea m-am bucurat de niște peisaje superbe. Declar oficial Apusenii ca munții mei preferați.

Ce am mai remarcat pozitiv în acest concurs de anduranță sunt oamenii din CP-uri. Ei trebuiau să aștepte toate echipele, erau cu corturile, cu focul lângă cort și erau foarte fericiți. Nu aveai cum să nu te binedispui când ajungeai pe la un CP. De multe ori Dragoș avea discuții de 20 de minute cu ei, spre nerăbdarea mea care vroiam să ajungem la finish.

De CP9 trecem pe la ora 21. Aici luăm decizia să pornim noaptea pe traseu pentru a opri la Cheile Rîmețului și a dormi. Un calcul de al meu îmi arăta că dacă plecăm la 21 ajungem undeva la 4 dimineața acolo. Pentru mine este primul traseu pe care îl fac noaptea, este fun, într-o mare parte, și era fun până la sfârșit dacă nu vedeam și urma de urs, pe la 12 noaptea. Dacă până atunci aveam un ritm mai încet, toți 3 ne trezim instant și o luăm din loc. Ce pauze să mai facem, vroiam să ieșim din pădure.

Pe la 2 ne spunem că trebuie să cam dormim. Găsim o șură și ne băgăm în ea. Ne-am desfăcut sacii de bivuac, băieții au adormit, eu m-am uitat pe toți pereții pentru că făceam condens în sac și în 10 minute am fost înghețată. Au fost 2 ore grele pentru mine la fel ca și dimineața de după.

Pornim la 4.30 spre Cheile Rîmețului, eu eram atât de obosită că cu greu reușeam să mă țin de băieți. Voiam să oprim să mâncăm, să îmi iau pastilele. Aveam impresia că, Cătălin a greșit traseul și nu vrea să spună, tot coboram fără opriri, fără pauză, eu spuneam că nu mai pot, băieții nici măcar nu se opreau. Mă enervez și scot un corn și bag un gel. Ajungem la 7.30 la Chei unde facem o oprire în care pe lângă mâncare iau și porția de Cola. Mă mai dezmeticesc puțin, iar în Chei mă trezesc de tot din cauza apei rece prin care a trebuit să trecem.

De la Cheia până la Huda lui Papară, am avut momentul din cursă în care am cedat . Ajungi la un anumit nivel de oboseală în care totul merge în reluare, în care mergi din inerție, în care nu știi unde ești și de ce faci tot ce faci. Mergeam automat, nu mai puteam să vorbesc cu nimeni, voiam să ajung odată la finish. Aici îl văd pe DanielR, era cu bicla în zonă, eram atât de praf că nici nu voiam să mă vadă în halul ăsta. Nu reușesc să port o conversație cu el… vreau să se ducă înainte și să fiu lăsată de toată lumea în pace. DanielR pleacă pe coborâre. Eu încep să plâng de oboseală până jos, la Huda lui Papară.

Scot un baton și iau un activator. În 2 minute îmi revin și fac urcarea până la Peștera Zmeilor fără probleme. Mă mai întâlnesc cu mama care îmi dă o nectarină care îmi prinde tare bine. În Peșteră avem de căutat litere pe pereți din care să formăm un cuvânt. Ne descurcăm.

Drumul spre finish – 13 km

Prin urzici…

Până când ajungem la CP14, ultimul CP, la ora 22. Decidem să nu mergem prin pădure până la finish pentru că drumul era extrem de prost și ne pierdeam  imediat, așa că în loc de 3 km facem 10 km. Trecem pe lângă o echipă care alege  să meargă pe drumul prin pădure. Eu mă ambiționez și îmi propun să ajungem primii la finish. Pe șosea mai că alergăm, ne uitam în stânga și sus pe dealuri vedeam frontalele celeilalte echipe, mergem și mai repede… și ajungem la 00.20, după 58 de ore de bike și trekking.

Am mai spus, nu îmi simțeam picioarele … dar eram happy.

Mersi lui DanielR care a făcut parte din echipa de susținere tehnică și morală părinților mei de asemenea.

Nu îmi dau seama dacă prin acest post am reușit să scot măcar o mică parte din frumusețea acestui concurs, din satisfacția pe care o ai când termini, când ești strigat acolo la premiere ca finisher, cert este că aceste concursuri de anduranță te pot trimite către un stil de viață aparte, de aceea la anul îmi doresc un CA în care să fiu mult mai bine pregătită fizic.

Antrenament Carpathian 22-23 iulie 2011

Rimetea este un orășel foarte frumos, undeva la poalele munților Apuseni în județul Alba. Apusenii sunt munții MEI. De fiecare dată când merg acolo, sunt fericită. Nu mai ajunsesem în Apuseni de 4 ani, devin puțin melancolică amintindu-mi de perioada aceea, una din cele mai frumoase veri alături de oameni deosebiți care au ieșit treptat din viața mea.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia să facem și primul antrenament Carpathian. După Surmont, echipa mea s-a schimbat 100%, astfel că trbuia să îmi cunosc coechipierii. Mai mult cred că vroiau ei să vadă cum merg eu și să vedem dacă totul o să fie ok.

Ziua 1: Tura trekking

Participanți Carpathian: echipa DragAMiC (Dragoș, Ana, Mihai și Cătălin)

Participanți tură: Ana, DanielR, Mihai și Dragoș

Ajungem pe la 1 noaptea pe lânga Rimetea și îl cautam pe Mihai, pe care îl și găsim dormind în mașină (cică văzuse vulpea…). Eu cu DanielR montăm cortul într-un timp record după care somn. Ajung să tânjesc după fiecare oră de dormit pentru că sunt în urmă rău cu acest aspect, astfel că în majoritatea serilor când ajung de la serviciu încerc să dorm cât mai mult. Pentru weekendul acest se prevede un traseu solicitant.

Dimineața – ora 8, începem pregătirile de tură. Omit intenționat să îmi pun coechipierul în temă cu traseul, așa că DanielR la sfârșitul zilei îmi spune: Ah eu credeam că urcăm un deal, nu că mergem 50 de km pe jos. Mă amuz copios cu gândul la ce față va pune când va afla.

Încerc să fac un rucsac de o greutate asemănătoare cu ce cred că va fi la CA.

Durata traseului: 13 ore (acum când scriu mi se pare de ordinul fantasticului)

La un traseu din ăsta de treking nu știi la ce să te aștepti, cu bicla să zicem că nu te plictisești așa de repede. Aici, mai intervine monotonia, adică mergi, mergi, dar care este rostul. Majoritatea traseului o fac cu iPodul în urechi. Ne propunem să ne obișnuim cu locația și să încercăm să găsim variante de traseu posibile pentru CA. Pornim pe marcaj, numai bine să ne pierdem de la primul deal. Cu orientarea stăm bine, ne ia o oră să ajungem din nou în marcaj, fără să ne întoarcem deloc. Mergeam după hartă, ghidându-ne după Mihai, care mai are ceva cunoștințe de orientare. Mergem mult, nu mi se pare nimic greu, numai că mă plictisesc îngrizitor de tare. Se fac multe opriri, mă scot din ritm, trebuie să intru iar în ritm. Concluzia generală: nu îmi place trekkingul și mai mult, nu îi văd utilitatea. Viața este mult mai colorată pe biclă.

Fac primele greșeli care mă costă aproape 2 săptămâni de dureri de genunchi și un genunchi stresat care sper eu să nu îmi facă probleme la CA. Astfel că încep să fac coborârile alergând. Era fun, mai săream peste obstacole, mai mă băgam prin tufișuri, dar cobor fără nicio problemă pe moment. Ajungem la un peisaj superb:

Mai facem opriri să mâncăm frăguțe și ajungem la o intersecție unde ne întâlnim cu echipa Explorer care ne predă și câinele care a fost însoțitorul lor de până atunci. Mă uit înfricoșată la ei, Mădălina era super echipată. Ghetele mele au 7 ani, sunt făcute varză, sunt grele, ca tricou folosesc ceva de biclă, pantaloni lungi nu am așa că merg pe o variantă care implică și încălzitoare.

(după experiența de trekking, decizia a fost să îmi iau acești frumoși SpeedCross 2 w pe care de abia aștept să îi testez)

Recunosc că obosisem și ideea lui Dragoș de a mânca un bulz la Huda lui Papară a reușit să ne facă pe toți să zâmbim, nu conta că vom avea de urcat o grămadă înapoi. Pf, ce ciorbă bună au, și ce bulz și ce locație. B e a u t i f u l!

Poza arată peștera Huda lui Papară, unde ar putea fi proba de speologie de la CA:

Eu savurând bulzul mult visat:

După o masă copioasă care se termină evident cu o Cola rece, purcedem spre cort. Nu vă închipuiți că știam drumul, mai aveam aproximativ 40 de km până înapoi.

Prietenul nostru, câinele, era foarte simpatic și măcar DanielR nu mai era stresat că vin urșii peste noi: avem apărător, ce să mai. Eu în schimb abia așteptam noaptea în pădure, mi se pare mișto. Fac iar greșeli, alerg pe coborâri.

În poza asta, câinelui îi era atât de cald încât se trântește în noroi:

La un moment dat marcajul devine prost, astfel că ne ia aproximativ 40 de minute ca să îl găsim. După mai multă coborâre, dăm într-un drum forestier și mergem, și se face 20, 20.30, 21… și noi nu ajungem în niciun sat sau nu reușim să ne dăm seama unde suntem exact pe hartă.

Până la urmă ajungem pe la 23 într-un sat care era undeva la 15 km de Rimetea. Analizăm și nu are sens să ne băgăm pe mers pe jos pe asfalt, așa că avem super baftă să găsim o mașină care ne duce până la locul unde lăsasem mașinile.

Ziua 2: Tura bike

Km parcurși: 90

Durată: 9-10 ore

Uitați ce înseamnă munca în echipă:

În sfârșit MTB!!!!! Eu sunt foarte happy, sunt în elementul meu, așa că nu mă mai simt deloc stresată ca în ziua precedentă, DanielR este și el fericit, Mihai nu este chiar în apele lui, el e mult mai bun pe trekking.

Decidem să facem rulaj, fără să forțăm prea mult cu diferențe de nivel sau altele. Ne îndreptăm spre Cheile Turzii, alegem să tăiem munții pe acolo. Mare parte din traseu a fost șosea, prin urmare.

Facem și poza de grup:

Ajungem în Cheile Turzii și trebuie să plătim o taxă modică de 4 ron persoană pentru a le vizita. Din păcate, am mers pe lângă bicicletă, pentru că drumul era destul de îngust, stâncos și aglomerat, însă ca peisaje, mai rar așa ceva în România. Văd pești în apă, oameni care se cațără, multă voie bună și civilizație. Facem multe poze.

După plimbarea pe jos din Chei, decidem că ar cam fi cazul să mai și pedală, astfel că ne îndreptăm spre Pietreștii de Jos, Pietreștii de Mijloc, mergem o bună porțiune din traseu paralel cu Autostrada Transilvania, vedem lacuri, bănuim că ar putea fi aici proba de plută.

Aproape că adormim după pauza de masă…

și ajungem la corturi după o ploaie torențială de zile mari.