…dor de cantece la chitara…

Distanță: 20 km

Diferență de nivel: 600 m

Timp: 1 ore 54 minute (loc 3)

M-a cam scos din circuit Carpathian, astfel că în ultimele 3 săptămâni am lasat-o mult mai moale cu antrenamente (adică nu am mai făcut absolut nimic). Am ieșit puțin prin concediu pe biclă, dar nu ceva notabil. Mai mult m-am relaxat, studiind dacă să mai particip sau nu la concursuri,  acumulasem extrem de multă oboseală de la CA și IBO și aș fi vrut să mai spun pas.

Dar, cum MTB-ul este ceva de care nu poți scăpa una cu două și cum Daniel se duce la Predeal, decid în ultimul moment să aterizez și eu la Predeal-Trophy. Am mai spus și în alte posturi, nu îmi place să pedalez în Bucegi din cauză că se face foarte mult push-bike, astfel că pentru prima oară de când fac MTB aleg traseul scurt, cel de 20 de km, cu o diferență de nivel de 600 de m. Și de data asta, nu trag pentru podium, consider că încă nu sunt bine pregătită ca să am astfel de așteptări.

De asemenea, au trecut demult timpurile când eram foarte exigentă pe partea de organizare, prefer să îmi iau gelurile pe care le folosesc eu cu mine, iar la puncturile de alimentare sper măcar să fie banane și ceva apă apă (lucruri care chiar nu lipsesc la niciun maraton). Cum nu m-am pierdut la niciun concurs de până acum, la marcaje nu prea sunt pretențioasă.

Oh, well. Pornesc din București de dimineață, ajungând la fix să îmi mai rămână ceva timp pentru încălzire. Nu prea știu cum să mă încălzesc pentru traseele scurte așa că evident pornesc pe concurs cu un superb gâfâit, prima urcare se face într-un ritm alert, iar eu eram pe modulul plimbare, fără un chef să trag sau să mă rup ca la alte concursuri. Nu sunt atentă cine mă depășește și pe cine depășesc, eu mă lupt cu această chestie care mă frustrează: unde se grăbesc toți, frate, se dă ceva gratis la finish?!

Traseu de 20 de km… după 5 km de urcare deja întreb pe fiecare persoană de la CP dacă mai e mult până la finish, așa că este de imaginat ce formă maximă de alergat aveam. Dacă vă așteptați ca mai jos să scriu că mi-a venit cheful de pedalat pentru că am avut o revelație, neah… am mers în ritmul meu plimbăreț de la start la finish.

Au fost aproape 10 km de urcare constantă pe care am făcut-o pe biclă. Pe un traseu scurt, te aștepți să dai de niște coborâri mai domoale, dar na că eu am făcut push bike și pe coborâri, care erau pe niște single trail-uri prin pădure destul de dificile pentru că curbele erau din scurt. Rampa de după o fac tot pe lângă biclă, distrându-mă de minune că unii concurenți coborau pe alt traseu de lângă, că mai vedeam de la profi prin pădure. Îmi trece repede supărarea de la push bike și mă felicit în gând că nu m-am dus la tura lungă. Ajung în poieniță unde dau de băieții de la profi care mergeau și ei ca la plimbare, bun, nu sunt singura . Mai trec o dată de CP, nu mai opresc nici pentru alimentare pentru că mai erau cam 6-7 km până la finish, numai de coborâre.

Îmi e mai ușor să fac a doua coborâre complet pe biclă și mă bucur când sar peste rădăcinile de copac. Ajung la finish atât de fresh că parcă fusesem la plajă și nu la un concurs.  Termin cursa pe 3 și am parte de una din cele mai frumoase zile de după un concurs și de o atmosferă de la premiere foarte caldă. Multă lume cunoscută, mult soare și oameni fericiți.

Ce îți trebuie ca să termini CA-ul? Voință. Determinare. Ambiție. Dacă adaugi la toate acestea și o foarte bună condiție fizică, ai șansele să ajungi pe podium. Uitându-mă în spate, nu îmi vine să cred că am reușit să termin așa ceva, spre viitor, mai VREAU!!! Concursurile de anduranță sunt diferite de maratoanele obișnuite de MTB sau alergare, aici ai ocazia să vezi care sunt limitele. Da, sună a clișeu ce scriu, dar este foarte real. Ce simți în cadrul unui astfel de concurs nu se poate descrie, ce simți când treci linia de sosire este ireal de frumos.

Locația: Munții Trascăului și Gilău

Probe de concurs:

MTB – 155 km

tură montană – 75 km

plutărit – 7 km

speologie

rapel (de la 30 m)

Mă trezesc, scot capul din cort și sunt copleșită de un set de emoții. Încep să îmi fac bagajul.  Ce este interesant la acest concurs este că nu știi care este ordinea probelor. Startul se va da la ora 12 (pfiu, de ce așa târziu nu aș putea să înțeleg), așa că sunt ferm convinsă că vom începe cu tura de trekking, deci mă îmbrac și îmi fac bagajul pentru asta. La 9 dimineața căpitanul echipei noastre, Mihai, are ședința tehnică.

Văd oameni care fac încălzirea pe biclă, dar mi se pare aberant să dai întâi startul la MTB. Se termină ședința tehnică, Mihai ne comunică: se începe cu MTB-ul, după care ajungem la plută, ne întoarcem în tabăra de bază, vom merge să facem rapelul, după care începem tura de hiking. Aflu că din tura de trekking am făcut ceva părți în recunoașterea de acum 2 săptămâni.

Nu prea îmi convine că se începe cu MTB-ul, fiind proba mea preferată, voiam să fie la urmă ca să mai recuperăm ceva. Nu am decât să desfac toate bagajele și să le fac pe cele de biclă. Aveam să aflu că trebuie să mergem 100 de km cu o diferență de 2100 de metri în 8 ore ca să reușim să ne încadrăm în timpul limită de plutărit (ultima plecare cu pluta era la ora 20). Un fleac! Îmi spun în gând. Am terminat alte concursuri mai grele. Cum socotelile iar nu dau cu ce ne propunem…

O să încep cu descrierea turei de MTB

Ce am făcut la CA nu se numește MTB, ci trekking cu bagaj, astfel că am terminat 100 de km în 13 ore, din care mai mult de 6 ore am împins la biciclete, pentru că efectiv era ca pe casă (cum spunea și Dragoș). Startul se dă tare, parcă eram la un maraton de MTB. Unde se grăbeau toți??? Pe asfalt noi mergem constant cu 25 de km pe oră, suntem depășiți de vreo 2 echipe, mai depășim și noi. La prima intersecție, echipa din față nu face stânga și se tot duce. Pfoai, deja a greșit. Nașpa.

Intrăm pe offroad și văd o echipă în care fata este trasă de cordelină. Hmm… Mi se pare destul de devreme pentru cordelină. Aveam să văd mai încolo și alte fete ajutate la proba de MTB. După ce ne refacem noi calculele, moralul nostru stă extrem de bine, sigur vom termina în timpul propus. Și când colo, începe prima porțiune de carry bike. Undeva peste niște pietre și niște lemne.

Și după porțiunea asta de carry bike începe încă una. Deja era enervant, afară ploua, noi o țineam pe lângă biclă cu un 2-3 km pe oră. Zen-ul din noi nu se pierduse, așa că eram convinși că la 20 suntem la plută. Încep să se vadă primele semne de oboseală la Mihai, îi mai dă cu geluri, trece. Trecem și prin niște buruieni tot pe lângă biclă, eu mă cam demoralizez pentru că eu prin tură de MTB înțeleg că este măcar 80% ciclabilă și nu 30-40%.

Se face ora 19, ne dăm seama că nu mai avem șanse și o lăsăm mai moale. Speram ca în noaptea asta să dorm în cort la tabăra de bază, nu avea să fie.

Plutăritul era la CP4, noi ajungem pe la 21 cred la CP3. De la CP3, traseul avea să fie mai ușor, urmând 30 de km de coborâre. Relaxați cum eram, pierdem traseul și din 2 ore jumate cât trebuia să facem, reușim un frumos 5 ore, ajungând la 1 la tabăra pentru plută. Ne montăm cortul, mă bag în sacul de bivuac, adorm printre picături…

până la ora 6.30, când avem proba de plutărit

Pentru mine, aici a început Carpathian Adventure. Mi-a plăcut la nebunie proba asta, de fapt de aici încolo concursul a fost genial prin peisajele pe care a reușit să le scoată la iveală. Băieții au construit una doua pluta și deja eram nerăbdatoare să văd ce și cum. Vâslim relaxați, poate mult prea relaxați astfel că după o oră avem primul eveniment din acest Carpathian Adventure: duși de curent, ne oprim cu pluta fix într-un copac. Pluta se dezmembrează, eu cu Dragoș rămânem undeva prin copac. Situația este hilară așa că începem să râdem, dar ne dezmeticim imediat: Mihai a fost luat de apă și aruncat la 10 metri mai în față, din plută mai aveam numai 2 cauciucuri, eu aveam piciorul prins în scânduri, curentul era destul de mare. Norocul a fost că am scăpat ieftin, puteam să ne cam rupem ceva pe acolo. Scot piciorul cu greu și mă arunc în apă (la 7 dimineața, apa era foarte rece), sunt băgată la fund și dau cu piciorul într-un lemn de la fundul apei. Minunat! Ajung la mal și mă concentrez ca să nu îngheț. După cam 15 minute, Dragoș scoate restul de plută din apă și mergem frumos către final.

Rezumat proba de plută: Mihai se lovește de picior și renunță la concurs, astfel că rămânem în 3, 3 temerari

După ce ajungem în tabăra de bază, facem o scurtă pauză și plecăm spre proba de rapel, care se desfășoară undeva la 10 km de Rimetea, în Vălioara. Rapelul se face de pe o stâncă de la 30 de m. Mai făcusem o singură dată rapel așa că am coborât mai cu grijă, dar a fost bine. Ne-am descurcat și de data asta.

La ora 15 ne schimbăm pentru trekking și pornim. Începem cu Piatra Secuiului, cu o urcare de o diferență destul de mare, iar de acolo coborâm până spre Colțești. În porțiunea asta învăț să merg cu bețele de trekking, așa că observ mari diferențe față de o coborâre fără bețe, de asemenea, șocul din băț este foarte ca lumea că amortizează bine și nu te dor mâinile. În Colțești ne oprim pentru aprovizionare: iau un Cola care mă pune pe picioare, traseul până aici a durat 3 ore.

Trecem și de CP8, localizat frumos sub cetate.

Nu se compară traseul de trekking cu cel de MTB, dacă după primul am ieșit puțin tristă din cauza a prea mult push și carry bike, în al doilea m-am bucurat de niște peisaje superbe. Declar oficial Apusenii ca munții mei preferați.

Ce am mai remarcat pozitiv în acest concurs de anduranță sunt oamenii din CP-uri. Ei trebuiau să aștepte toate echipele, erau cu corturile, cu focul lângă cort și erau foarte fericiți. Nu aveai cum să nu te binedispui când ajungeai pe la un CP. De multe ori Dragoș avea discuții de 20 de minute cu ei, spre nerăbdarea mea care vroiam să ajungem la finish.

De CP9 trecem pe la ora 21. Aici luăm decizia să pornim noaptea pe traseu pentru a opri la Cheile Rîmețului și a dormi. Un calcul de al meu îmi arăta că dacă plecăm la 21 ajungem undeva la 4 dimineața acolo. Pentru mine este primul traseu pe care îl fac noaptea, este fun, într-o mare parte, și era fun până la sfârșit dacă nu vedeam și urma de urs, pe la 12 noaptea. Dacă până atunci aveam un ritm mai încet, toți 3 ne trezim instant și o luăm din loc. Ce pauze să mai facem, vroiam să ieșim din pădure.

Pe la 2 ne spunem că trebuie să cam dormim. Găsim o șură și ne băgăm în ea. Ne-am desfăcut sacii de bivuac, băieții au adormit, eu m-am uitat pe toți pereții pentru că făceam condens în sac și în 10 minute am fost înghețată. Au fost 2 ore grele pentru mine la fel ca și dimineața de după.

Pornim la 4.30 spre Cheile Rîmețului, eu eram atât de obosită că cu greu reușeam să mă țin de băieți. Voiam să oprim să mâncăm, să îmi iau pastilele. Aveam impresia că, Cătălin a greșit traseul și nu vrea să spună, tot coboram fără opriri, fără pauză, eu spuneam că nu mai pot, băieții nici măcar nu se opreau. Mă enervez și scot un corn și bag un gel. Ajungem la 7.30 la Chei unde facem o oprire în care pe lângă mâncare iau și porția de Cola. Mă mai dezmeticesc puțin, iar în Chei mă trezesc de tot din cauza apei rece prin care a trebuit să trecem.

De la Cheia până la Huda lui Papară, am avut momentul din cursă în care am cedat . Ajungi la un anumit nivel de oboseală în care totul merge în reluare, în care mergi din inerție, în care nu știi unde ești și de ce faci tot ce faci. Mergeam automat, nu mai puteam să vorbesc cu nimeni, voiam să ajung odată la finish. Aici îl văd pe DanielR, era cu bicla în zonă, eram atât de praf că nici nu voiam să mă vadă în halul ăsta. Nu reușesc să port o conversație cu el… vreau să se ducă înainte și să fiu lăsată de toată lumea în pace. DanielR pleacă pe coborâre. Eu încep să plâng de oboseală până jos, la Huda lui Papară.

Scot un baton și iau un activator. În 2 minute îmi revin și fac urcarea până la Peștera Zmeilor fără probleme. Mă mai întâlnesc cu mama care îmi dă o nectarină care îmi prinde tare bine. În Peșteră avem de căutat litere pe pereți din care să formăm un cuvânt. Ne descurcăm.

Drumul spre finish – 13 km

Prin urzici…

Până când ajungem la CP14, ultimul CP, la ora 22. Decidem să nu mergem prin pădure până la finish pentru că drumul era extrem de prost și ne pierdeam  imediat, așa că în loc de 3 km facem 10 km. Trecem pe lângă o echipă care alege  să meargă pe drumul prin pădure. Eu mă ambiționez și îmi propun să ajungem primii la finish. Pe șosea mai că alergăm, ne uitam în stânga și sus pe dealuri vedeam frontalele celeilalte echipe, mergem și mai repede… și ajungem la 00.20, după 58 de ore de bike și trekking.

Am mai spus, nu îmi simțeam picioarele … dar eram happy.

Mersi lui DanielR care a făcut parte din echipa de susținere tehnică și morală părinților mei de asemenea.

Nu îmi dau seama dacă prin acest post am reușit să scot măcar o mică parte din frumusețea acestui concurs, din satisfacția pe care o ai când termini, când ești strigat acolo la premiere ca finisher, cert este că aceste concursuri de anduranță te pot trimite către un stil de viață aparte, de aceea la anul îmi doresc un CA în care să fiu mult mai bine pregătită fizic.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia să facem și primul antrenament Carpathian. După Surmont, echipa mea s-a schimbat 100%, astfel că trbuia să îmi cunosc coechipierii. Mai mult cred că vroiau ei să vadă cum merg eu și să vedem dacă totul o să fie ok.

Ziua 1: Tura trekking

Participanți Carpathian: echipa DragAMiC (Dragoș, Ana, Mihai și Cătălin)

Participanți tură: Ana, DanielR, Mihai și Dragoș

Ajungem pe la 1 noaptea pe lânga Rimetea și îl cautam pe Mihai, pe care îl și găsim dormind în mașină (cică văzuse vulpea…). Eu cu DanielR montăm cortul într-un timp record după care somn. Ajung să tânjesc după fiecare oră de dormit pentru că sunt în urmă rău cu acest aspect, astfel că în majoritatea serilor când ajung de la serviciu încerc să dorm cât mai mult. Pentru weekendul acest se prevede un traseu solicitant.

Dimineața – ora 8, începem pregătirile de tură. Omit intenționat să îmi pun coechipierul în temă cu traseul, așa că DanielR la sfârșitul zilei îmi spune: Ah eu credeam că urcăm un deal, nu că mergem 50 de km pe jos. Mă amuz copios cu gândul la ce față va pune când va afla.

Încerc să fac un rucsac de o greutate asemănătoare cu ce cred că va fi la CA.

Durata traseului: 13 ore (acum când scriu mi se pare de ordinul fantasticului)

La un traseu din ăsta de treking nu știi la ce să te aștepti, cu bicla să zicem că nu te plictisești așa de repede. Aici, mai intervine monotonia, adică mergi, mergi, dar care este rostul. Majoritatea traseului o fac cu iPodul în urechi. Ne propunem să ne obișnuim cu locația și să încercăm să găsim variante de traseu posibile pentru CA. Pornim pe marcaj, numai bine să ne pierdem de la primul deal. Cu orientarea stăm bine, ne ia o oră să ajungem din nou în marcaj, fără să ne întoarcem deloc. Mergeam după hartă, ghidându-ne după Mihai, care mai are ceva cunoștințe de orientare. Mergem mult, nu mi se pare nimic greu, numai că mă plictisesc îngrizitor de tare. Se fac multe opriri, mă scot din ritm, trebuie să intru iar în ritm. Concluzia generală: nu îmi place trekkingul și mai mult, nu îi văd utilitatea. Viața este mult mai colorată pe biclă.

Fac primele greșeli care mă costă aproape 2 săptămâni de dureri de genunchi și un genunchi stresat care sper eu să nu îmi facă probleme la CA. Astfel că încep să fac coborârile alergând. Era fun, mai săream peste obstacole, mai mă băgam prin tufișuri, dar cobor fără nicio problemă pe moment. Ajungem la un peisaj superb:

Mai facem opriri să mâncăm frăguțe și ajungem la o intersecție unde ne întâlnim cu echipa Explorer care ne predă și câinele care a fost însoțitorul lor de până atunci. Mă uit înfricoșată la ei, Mădălina era super echipată. Ghetele mele au 7 ani, sunt făcute varză, sunt grele, ca tricou folosesc ceva de biclă, pantaloni lungi nu am așa că merg pe o variantă care implică și încălzitoare.

(după experiența de trekking, decizia a fost să îmi iau acești frumoși SpeedCross 2 w pe care de abia aștept să îi testez)

Recunosc că obosisem și ideea lui Dragoș de a mânca un bulz la Huda lui Papară a reușit să ne facă pe toți să zâmbim, nu conta că vom avea de urcat o grămadă înapoi. Pf, ce ciorbă bună au, și ce bulz și ce locație. B e a u t i f u l!

Poza arată peștera Huda lui Papară, unde ar putea fi proba de speologie de la CA:

Eu savurând bulzul mult visat:

După o masă copioasă care se termină evident cu o Cola rece, purcedem spre cort. Nu vă închipuiți că știam drumul, mai aveam aproximativ 40 de km până înapoi.

Prietenul nostru, câinele, era foarte simpatic și măcar DanielR nu mai era stresat că vin urșii peste noi: avem apărător, ce să mai. Eu în schimb abia așteptam noaptea în pădure, mi se pare mișto. Fac iar greșeli, alerg pe coborâri.

În poza asta, câinelui îi era atât de cald încât se trântește în noroi:

La un moment dat marcajul devine prost, astfel că ne ia aproximativ 40 de minute ca să îl găsim. După mai multă coborâre, dăm într-un drum forestier și mergem, și se face 20, 20.30, 21… și noi nu ajungem în niciun sat sau nu reușim să ne dăm seama unde suntem exact pe hartă.

Până la urmă ajungem pe la 23 într-un sat care era undeva la 15 km de Rimetea. Analizăm și nu are sens să ne băgăm pe mers pe jos pe asfalt, așa că avem super baftă să găsim o mașină care ne duce până la locul unde lăsasem mașinile.

Ziua 2: Tura bike

Km parcurși: 90

Durată: 9-10 ore

Uitați ce înseamnă munca în echipă:

În sfârșit MTB!!!!! Eu sunt foarte happy, sunt în elementul meu, așa că nu mă mai simt deloc stresată ca în ziua precedentă, DanielR este și el fericit, Mihai nu este chiar în apele lui, el e mult mai bun pe trekking.

Decidem să facem rulaj, fără să forțăm prea mult cu diferențe de nivel sau altele. Ne îndreptăm spre Cheile Turzii, alegem să tăiem munții pe acolo. Mare parte din traseu a fost șosea, prin urmare.

Facem și poza de grup:

Ajungem în Cheile Turzii și trebuie să plătim o taxă modică de 4 ron persoană pentru a le vizita. Din păcate, am mers pe lângă bicicletă, pentru că drumul era destul de îngust, stâncos și aglomerat, însă ca peisaje, mai rar așa ceva în România. Văd pești în apă, oameni care se cațără, multă voie bună și civilizație. Facem multe poze.

După plimbarea pe jos din Chei, decidem că ar cam fi cazul să mai și pedală, astfel că ne îndreptăm spre Pietreștii de Jos, Pietreștii de Mijloc, mergem o bună porțiune din traseu paralel cu Autostrada Transilvania, vedem lacuri, bănuim că ar putea fi aici proba de plută.

Aproape că adormim după pauza de masă…

și ajungem la corturi după o ploaie torențială de zile mari.

IBO-ul a fost targetul pe care mi l-am setat de anul trecut, anul ăsta l-am văzut ca pe un antrenament pentru Carpathian. Dacă e să trag linie, acum la sfârșit, IBO-ul a devenit concursul meu de suflet. Despre Cartpathian… o să văd săptămâna viitoare.

IBO-ul a fost primul meu maraton la care am participat pe echipă. Am spus și o să o mai spun, un om se cunoaște bine în situații limită, vezi dacă îți este aproape atunci. Noi, ca echipă am picat acest test; dacă în toate turele ne-am înțeles impecabil, aici am dat cu bâta în bară. Ne-am revenit în schimb spre sfârșitul traseului (spre CP4).

Ce am învățat din această experiență, e bine ca într-un concurs să mergi cu cineva la aproximativ același nivel cu tine ca pregătire, face mai bine echipei.

Încerc să nu vorbesc pe blog despre dificultățile pe care le-am avut din punct de vedere al sănătății, dar nu mă pot abține: mi-a fost extrem de rău pe toată cursa (astea au fost singurele fraze în legătura cu acest lucru).

Oboseala acumulată și-a spus cuvântul cu o seară înainte, astfel că la 21 eu dormeam. Ceasul mă pune în mișcare la 3.40, mă uit afară, ploua torențial. Nu mă speria ploaia, nici măcar gândul că vom pedala … eram îngrijorată de DanielR, nu prea vorbisem despre concurs sau cum vom merge la concurs, și mi-era teamă să nu mă preseze prea mult cu hai mai repede. Are el un farmec aparte când spune Hai și tu nici nu știi cum să te dezmeticești, că el fuge de lângă tine.

Cum socotelile nu dau niciodată ca alea de acasă, după primii km, pe câmp la 4 dimineața, ghici cine era în față orbecăind după traseu, eu. Și dacă țipam și păream isterică pe acolo rugându-mă de DanielR să meargă înainte, că deh, mi se părea normal așa, că el are mai multă experiență, tot eu eram. Până să termin aceste rugăminți, mă ambiționez și așa, praf cum eram o dau înainte. Ajungem să pedalăm în 2, îl simt pe DanielR îngrijorat că am rămas ultimii, încerc să îi spun că nu contează, că IBO începe după 100 de km. Sunt dezamăgită că nu are încredere, mă demoralizez.

Ajungem la CP1, ne întâlnim cu Anca, ne aștepta la CP, îmi face bine să o văd, are un stil foarte pozitiv și mă pune în mișcare orice vorbă de a ei. Cu ea o să fac echipă la anul, îmi doresc să termin IBO la anul.

Afară începe să se lumineze. Ploaia nu se oprește, îmi dau seama că nu sunt șanse ca vremea să se schimbe. Discut cu DanielR problema abandonului. Sunt nervoasă peste măsură și vreau să se oprească totul. El tace. Plâng de draci… Merg mai departe.

Ne depășește o echipă mixtă. Merg mai departe. Se aude un zgomot ciudat la discuri pe roata din spate, îl intreb pe DanielR îngrijorată ce se întâmplă. îmi spune că ar trebui să abandonăm. Stau, analizez, cred că mai bine este să nu îl mai chinui pe el, eu merg mult prea încet și pe vremea asta nasoală mai mult îi fac rău. Genialitatea din mine spune: Dan, abandonează tu, eu mă lipesc de altă echipă și merg mai departe.

Eu termin IBO, moartă coaptă. Gândul ăsta mă punea pe picioare.

CP2 – pauză de mic dejun

Drumul spre CP3 și pana lui DanielR.

Ana, se lasă roata pe spate.

Bine, Dan, ne oprim să facem pana.

Am cu cine să mă înțeleg?! No way, la CP3 DanielR umflă roata.

CP3

Stai că ține.

Când spune asta un tip care face mtb de țșpe ani, tinzi să îl crezi. Părerea mea era să facem pana.

Mergem 1 km… Roata pe jantă. Propun să facem pana. DanielR nu și nu, ne oprim prin urmare și pune el nu stiu ce soluție în cauciuc, se umflă imediat. Mă uit lung și urât la DanielR… știu iar va face pana (ne întrece încă o echipă de mixt).

Așa că peste 2 km, sub o superbă ploaie torențială (eram sub un pom, whatever), ce făcea DanielR: pană frate. Adică, a durat 8 minute, numai pierdeam 10 degeaba cu umflat, pus soluție etc.

Deja mă uit la ceas și mă îmgrijorez cu timpul limită de la Stâna de Vale, mai sunt 3 ore, și mai trebuie să ajungem la CP4.

Anca și Ovidiu (abandonase că își pierduse bilele de la butuc) erau la CP4. Până la Stână mai erau 15 km. 2 ore timp limită. Pe departe cea mai nasolă urcare de până acum. DanielR mă liniștește, vom ajunge. Pornim.

Dacă cei care s-au oprit la CP4 pentru că știau că se anulează concursul, au spus că nu văd motivul pentru această anulare… Nu aș avea cuvinte să descriu vremea pe care am prins-o pe urcare. Frig, ceață, ploaie torențială, toate combinate cu niște urcări criminale, culmea… pe asfalt. Prima oară din viață când am acceptat să fiu împinsă pentru că dacă stătea după mine. ajungeam mult mai greu. Prima oară din viața mea când m-am oprit și am spus STOP, nu mai pot.

Mă opresc, îmi trag sufletul și ajung la Stâna de Vale. Îmi pare rău ca se termină aici, după 106 km, dar este cea mai înțeleaptă alegere. Concurenții care așteaptă autobuzul tremură, Tibi își păstrează calmul. Îmi dozez energia până după ce ajung acasă. astfel că singurul moment în care mi-e frig este după ce ies din duș.

Adorm. Va fi un IBO la anul, va fi IBO-ul meu, o să îl termin, chiar dacă noi ăștia din coadă suntem cicloturiști, chiar dacă urcăm la Stâna de Vale pe foaia mare pinionul mare. Dar putem termina, și asta contează.

Am terminat pe 3, nu am luat medalia de podium, nu mă interesa decât ca amintire pentru un concurs pe care l-am făcut cu DanielR. Mi-au dat lacrimile când lui Tibi i-au dat lacrimile la festivitatea de premiere. Acel om merită multe, acel om este un om deosebit pentru că l-am simțit aproape, pentru că venise la noi să își ceară scuze că noi am dat bani mulți la benzină, cazare etc, doar ca să avem parte de jumate de traseu. Ce contau banii?!

Scriu după o săptămână, sunt încă puțin tristă, îmi pare rău de așa o organizare ireproșabilă, de acei oameni care vroiau să ne arate ce traseu au făcut ei. Dar toate au un rost în viață.

Vreau IBO 2012!

Distanță: 60 km

Diferență de nivel: 1,700 m

Timp: 5 ore 12 minute (loc 4)

Back… back… back La acele concursuri la care merg din plăcere, la care din când în când mă și uit pe traseu să văd unde mă aflu. Am așteptat acest concurs, am savurat fiecare părticică din el, m-am bucurat de fiecare metru pe care l-am parcurs pe biclă. Mi-era dor să fiu super shinny happy în diminețile de luni, să caut poze, să citesc articole. Un concurs care, alături de Maratonul Vinului au ridicat standardele în mtb, ce a avut în plus DHS-ul: traseul , care din punctul meu de vedere a fost cel mai bine ales din tot ce am văzut până acum. Nu aș putea să spun decât că recomand acest concurs la anul, tuturor. Ajunsesem să mulțumesc celor din check pointuri pentru traseu, pentru pozele pe care mi le fac, pentru atmosfera genială și pozitivitatea care s-a resimțit din acest concurs.

Eu așa văd un concurs, cu standuri de chestii la start, cu reclame, cu sponsori, cu lume multă, cu un peisaj de vis la început, cu plecare decalată pe tipurile de traseu, cu punctualitate…Am plecat adormită, vroiam să termin ok, ăsta mi-a fost targetul, nu m-am simțit prea bine, iar ultima săptămână a fost infernală la serviciu. Nu conta pentru mine, aveam gelurile în buzunar, apă în bidon și vroiam să pedalez. Îmi programasem gelurile pe km și pornesc. Nu cunosc traseul așa că aleg varianta prudentă de a merge mai încet în prima porțiune și de a încerca să forțez pe ultimii km, asta în măsura în care voi fi mai bine.

Primii km i-am făcut printr-un combinat, printr-un praf infernal, dar mă bucuram că era praf și nu ploaie. Plus, mă bucuram că nici nu era atât de cald ca în ziua precedentă; era totuși un fel de zăpușeală și un fel de umezeală în aer destul de ciudată. Începem urcarea. Merg în ritmul grupului fără să forțez deloc, departajarea de restul se face după 25 de km, nu în primii 10. Din ce am observat până acum, după 20 de km intervine oboseala pentru majoritatea participanților.

Nimic spectaculos după prima parte  a traseului, aduce mult cu Prima Evadare. Primul CP vine după 12 km. Coborârea ce a urmat nu pune deloc dificultăți, destul de light, ca după să vină o urcare cu o înclinație destul de măricică, pe care o urc fără nicio problemă. Îmi amintesc că trebuie să iau gelurile ca să nu cedez din cauza oboselii acumulate, prin urmare ajung la punctul de alimentare numarul 2. Caut gelul planificat… nu îl găsesc. Mănânc în schimb multe portocale și beau apă și ca să nu pierd timpul, mănânc în mers un baton.

După CP2, îmi aduc aminte că la ședința de la start ne-au spus că urmează o coborâre tehnică pe frunze și să avem mare atenție. Deja acum, când aud de coborâri mi se colorează ochii, așa că ce-o fi o fi, îmi spun în gând și încep să cobor, mai prudent așa, mă dezechilibrez destul de rău, dar nu cad, fac 2 pași pe lânga biclă, mă urc din nou pe ea și dusă am fost.

Sunt multe schimbări de tipuri de soluri pe traseu, așa că am parte de tot ce se putea în acest concurs, de la urcări pe roci, single track-uri prin pădure, drumuri forestiere… tot. Urmează un fel de 3-4 km care au fost mai mult morali pentru mine pentru că i-am cam făcut pe lângă bicicletă, fiind o porțiune destul de abruptă, dar pe măsură ce înaintam,  se întâmpla ceva, în loc să obosesc, îmi dau seama că mă simt extraordinar de bine și că aș putea să fac o cursă bună pâna la capăt. Mă uit pe profil, urcare, iar un gel, beau multă apă și mă urc definitiv pe biclă. Nu îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine pe ultima porțiune, dar am depășit peste 10 oameni. Am mers extrem de bine, porțiunea de urcare până la CP3, am urcat-o cu 10 km/oră, destul de mult pentru că era de 6 km. Zici că eram băgată în priză.

La CP3 îi văd pe ȘtefanU și OmBun, Ștefan pleacă înainte să îl rog să stea cu mine pe tunel că nu am lumină, eu mănânc repede ceva, timp în care îmi țintesc adversarul. Mai în joacă, concurentul îmi spune că s-a chinuit să ajungă lângă mine și simt că ține cu tot dinaidinsul să mă întreacă până la finish. Din lipsă de ocupație, începe urmărirea: pe urcări sunt mai bună decât el și îl întrec fără nicio problemă, dar la coborâri mă depășește… cu mult.

Pe coborârea înainte de tunel, ajung 5 concurenți printre care și o tipă, și astfel, sunt mult mai motivată să trag mai tare ca să nu mă ajungă – btw, coborârea aia a fost superbă pe pietre măricele pe un drum firestier.

Tunelul, eh, aici cu chiu cu vai l-am trecut, deși nu vedeam nici țipenie de ceva, întindeam mâinile să nu intru în pereți, dar trebuia să merg fără să mă opresc să nu mă calce cei din spate. La urcarea de după,  îmi ajung adversarul și începem să vorbim …

Ultima coborâre a fost iar interesantă, pietre mari și puțin nesigure, prin pădure, mergeam în fața tipului, căpoasă să nu încetinesc, până când derapez puțin și sunt nevoită să intru în decor, moment în care mă face… și dus a fost.

Finish-ul a fost anunțat, terminasem IAR pe locul 4 la categorie DanielR și el locul 4.

Per total, un concurs care a dat cu plus, singura mea remarcă a fost faptul că s-a anunțat un fond de premiere, dar s-au cumulat multe categorii și nu s-au dat toate premiile. Nu mi-au plăcut categoriile la fete, eu trebuind să mă lupt cu fetele de la 30 -35 de ani.

Mulțumesc persoanelor care au fost cu mine (cu gândul) în timpul cursei,  care m-au felicitat după cursă…

Distanță: 38 km

Diferență de nivel: 1,100 m

Timp: 3 ore 20 minute

Tipul traseului: munte/ coborâri tehnice pe rădăcini

De ceva timp, intrasem într-o letargie completă și nu mai aveam  chef de niciun concurs. Mă săturasem să iau locul 3 din 3 fete, la diferență de o oră față de a doua ajunsă; știam că nu traseele lungi sunt de nivelul meu și, în plus, eram curioasă cum stau în rest. ”Deci și prin urmare”, pe ultima sută de metri, decid să mă shimb de pe traseul lung pe cel mediu. Până acum, am avut ghinion la toate concursurile de anul ăsta, ba cu pană, ba cu noroiul, ba cu grindină, dar acum nu am mai avut absolut nimic. Nu am avut nicio problemă pe acest traseu.

Recunosc că am mers să iau podiumul, și, faptul că am ieșit pe locul 4, eh, bun – este un duș rece binemeritat. Mi s-a luat până peste cap să mi se spună că merg bine, că merg mult mai bine decât nu știu care – nu merg bine, merg praf; la urcări, pe ce credeam că sunt ok, am făcut un borș cu țelină; dar culmea, întreceam pe coborâri, ceva nou pentru mine (ce depășeam pe coborâri, mă întreceau pe urcări).

Nu am avut nimic să reproșez nici pe partea de organizare, a fost ok totul: punctualitatea de la start, finish-ul foarte friendly, medaliile de la sfârșit care îmi sunt dragi, categoriile pe care le-au premiat, traseul, marcajul… a fost frumos.

Se dă startul. Îmi făcusem cu o seară înainte planul și știam că pe prima urcare urcare trebuie să merg mai tare. Știam până și punctul în care o să îmi fie greu, mi-era frică de el, dar nu am găsit altă abordare. Am gândit traseul ăsta, dar uitasem de ultima porțiune de push bike și m-au costat cele 10 minute. Asta este.

Fac urcarea bine, aveam undeva la 13 PE oră, rămân impresionata de Ilinca Dana, m-am mai întâlnit cu ea pe urcări la Tg. Jiu parcă, urcă foarte bine - știu că ea va lua locul 1, mă bucur pentru ea. Intru în pădure și urmează șirul de coborâri, mă întrece Patricia, pfiu, coboră bine și ea. Mă dau puțin jos de pe biclă, dar merge.

Interesantă a fost porțiunea de la brusturi, o urcare pe care săptămâna trecută am reușit să o fac pe biclă, acum m-am poticnit în acel nenorocit de push bike Coborâre tehnică din nou, ajung la primul CP, nu mă opresc, ce-o fi fost în capul meu, nu știu.

Între CP 1 și CP 2 nu e nimic de povestit (adică dacă mi-aș aminti ceva ar fi o treabă). La CP2 am făcut o oprire, dar am greșit și aici pentru că nu îmi umplu bidoanele,  merg doar în bidonul pe care îl aveam plin deja (am băut mai multă apă ca în general), dar măcar bine că m-am dumerit cu mâncatul și am luat o banană și o lămâie.

Mi-era frică pe porțiunea CP 2 – CP 3, nu îmi aminteam ce vine, mi-o amintesc mai scurtă decât credeam eu și fac greșeala care mă costă podiumul. Nu mai reușesc să trag ca lumea, mergeam cu 6 la oră pe urcare, și bun, dar de porțiunea de ultim push bike, nu mi-o amintesc defel, credeam că dăm deja în coborâre.  Când văd dealul… și push bike-ul meu care mă scoate din ritm… god Asta este, îmi conștientizez că trebuie să lucrez la partea asta și încerc să mă liniștesc, deși aveam cei mai mari draci pisibili că uitasem de acest frumos deal.

Ajung la ultimul checkpoint și îmi revine suflarea. Dacă la primele 2 CP-uri nu am oprit deloc, aici mă gândesc să trag pe dreapta, să umplu bidoanele, să mănanc, deși chiar nu era cazul, cert convinsă că mai e urcare și că am nevoie de energie. Urcare nema.. pierdusem câteva minute bune și aici aiurea

Dar cum urcare nu a fost, văd și recunosc  coborârea de la final care a fost superbă, constant cu 40-50 la oră, trăgând la timpul general, pentru că știam că ajung pe 4

Pe de altă parte, e frumos în Cluj, next stop DHS Corvin (Hunedoara).

PS. Daniel a luat tot ce se putea: a ieșit primul la general, a luat și King of Mountain…

Observ că, uneori turele devin monotone, mai ales dacă merg pe un traseu de 2 ori: nu mă mai prea impresionează mare lucru, sau poate că Bucegii mi se par plictisitori pentru că îi știu de mică.

Mă mai întreb de ce mă chinuiesc și de ce mă bag pe vreme nasoală pe MTB când aș putea să stau frumos în pat să mă uit la un film. Nu am găsit un răspuns încă. Mă întreb de asemenea de ce scriu pe blog, de ce îmi place să îmi expun povestirile, poate pentru că atunci când eram mică aveam jurnal…

Nu am făcut poze pe traseele din weekend, mi-a fost lene, acum îmi pare rău. Așa pățesc de fiecare dată și de fiecare dată spun că data viitoare o să fac poze, iar data viitoare pățesc ca acum. Aș fi vrut să pozez unele cadre de la Piatra Arsă și unele de pe coborârea de la 2000.

Vineri seara stabilim rutele de weekend. Se anuntă ploaie, ne schimbăm de pe Transalpina pe Valea Prahovei, urmând să vedem în funcție de vreme ce alegem.

Participanți: eu, DanR, Anca și Dan (ca în toate turele, apar 2 Dani)

Sâmbătă: o încercare eșuată de a face traseul scurt de la Duatlon, a ieșit o struțo cămilă până la urmă.

Ajungem în Brașov, după ce a plouat în permanență toată dimineața. De ce ne-am ambiționat să luăm bicicletele după noi, când am mers mai mult pe lângă ele, nici acum nu știu, cert este că traseul era umed și, în afară de DanR care a mers numai pe biclă, noi restul ne-am exersat abilitățile noastre de a face push, carry, hug bike, tratare reumatism prin urzicare și diverse adiționale.

Traseul nostru s-a rezumat în 2 puncte cheie: prima urcare pe care am făcut-o fără încălzire și aveam impresia că e prima oară când mergeam pe biclă și coborârea după bifurcația cu traseul lung. Cred că una dintre cele mai tehnice coborâri de pe un traseu de XC din România. Dacă anul trecut mai era cum mai era că era destul de uscat traseul, anul ăsta nu am reușit să cobor 1 mm pe biclă din cauza rădăcinilor ude, a pietrelor combinate cu ploaia care a fost înainte de a ajunge.

Total km parcurși: aproximativ 15 km - eram deja în mașină cu ruta Paradisul Acvatic când a început să plouă torențial.

Duminică: Sinaia- Cota 1400 - Piatra Arsă

Ăsta este unul dintre acele trasee pe care eu nu le înțeleg deloc. Pentru ce să faci atâta push bike?! Care este rostul???

Clasica urcare de la Sinaia până la cota 1400 nu pune niciun fel de dificultăți, chiar încerc să urc cu un raport mai mare decât de obicei ca să nu intervină monotonia. Afaltul nu m-a deranjat de data asta.

De la 1400 încolo începem să urcăm pe drumul de vară. Prima urcare e mai domoală, dar în continuare urmează porțiunile alea înclinate și mergem mult pe lânga biclă. În fine, acum ar trebui să mă obișnuiesc cu push bike-ul, deși stiu că există și trasee (Maratonul Vinului de la Urlați, de exemplu), în care chiar nu este nevoie de push bike deloc. Afară se face din ce în ce mai frig și se întunecă subit. Astfel că totul în capul meu devine un exercițiu pe care îl denumesc Carpathian – testarea corpului în condiții limită: începe să cadă grindină, vântul era undeva la 70-80 km/h, afară erau 7-8 grade, noi temerarii pe biclă, pantalonași scurți, unii cu mănuși fără degete, ca la plajă așa. Deci, am tras un frig în ultima oră de zile mari. Pe traseu nu era nimeni, nu se vedea nimic în față, în stânga dreapta (nimic în care să ne adăpostim), DanR merge înainte și la un moment dat nu se mai vede, Dan și Anca erau în urma mea, și mă gândesc: Bun așa… DanR ne-a lăsat aici, a greșit traseu, ne-am pierdut, mi-e frig, nu are sens, va ploua, ne va fulgera, asta este (gândirea asta chiar nu ajută, știu asta, dar e ciudat cum gândești atunci când te panichezi). Bineînțeles că DanR s-a dus să studieze traseul în față ca să vadă cum este vremea și dacă mai putem ajunge la Piatra Arsă sau trebuie să ne întoarcem.

Ajungem la Piatra Arsă și ne refacem după ce mâncăm ciorbița mult visată. Inspectez terenul în jur, mi se pare un loc bun de antrenament și foarte liniștit. Mi-ar plăcea să mă rup de lume și să pierd câteva zile pe aici…

Anca și Dan aleg să coboare pe alt traseu, eu cu DanR vrem să ne întoarcem pe unde am venit, eu curioasă să văd de progresul meu față de anul trecut pe coborâre (anul trecut, peste 60% din coborârea până la 1400 am făcut-o pe lângă biclă). Așa că purcedem… Uit că DanR știe să coboare și mă țin de el primii metri până iau cele mai mari pietre de pe traseu, mă dezechilibrez și nu cad, culmea Cred că este singurul traseu pe care l-am făcut până acum în care mi-a plăcut mai mult coborârea. A fost așa, genial, iar partea de după 1400 până la mașină a fost de vis, pentru că doar o mică parte am făcut-o pe asfalt rest potecuțe prin pădure, un traseu de care nu știam că există. (evident mă oftic că nu am făcut niște pozeeee)

Și asta a fost în weekend, și stau și scriu și mi se face dor de mers pe biclă…

Sau cum spunea cineva de pe ciclism.ro, Maratonul Masochiștilor Mediaș pentru că, dacă la Prima Evadare credeam că am trecut prin toate tipurile de noroi posibile, la Mediaș situația a fost ca pe câmpul de bătalie și, nu numai că tipul de noroi a fost mult mai crunt decât la Prima Evadare, ci pentru că erau și urcări în toata această ecuație de Mediaș.

Intro

Cu Mediașul am început MTB-ul. Anul trecut am terminat în 6 ore și ceva, îmi amintesc cum pe ultima urcare m-au depășit elitele de la 80 de km, cum îmi spuneam îmi gând, ce oameni, frate, cum să mergi 80 de km?! De când mi-am schimbat bicla, am început să mă întreb cum ar fi dacă?! Dacă aș termina, dacă m-aș băga, dacă sunt suficient de pregătită. M-am sucit de 10 ori, tura mare, mică, nu am știut ce să fac, până la urmă m-am hotărât: tura mare.

Post-intro

yupiiii…..AM TERMINAT MEDIAȘUL DE 80 KM……yuppiiii

Povestea

Traseul de la MMM, nu pune, deci chiar nu cred că ar pune dificultăți pe un teren uscat. Ce a fost sâmbătă a fost incredibil. Ajunsesem cu o seara înainte la Mediaș, plouase încontinuu timp de 26 de ore. La start, din 440 de persoane care plătiseră, nu știu dacă au fost peste 300; fete foarte puține față de anul trecut. La tura lungă, cred că au fost înscriși cam 80-90 de persoane. Au terminat 47. A fost crunt. A fost greu, mai ales din punct de vedere psihic, pentru că au existat puține porțiuni ușoare, și aveam impresia că nu se mai termină… vroiam să se termine.

Am încercat să mă poziționez la start cât mai în față, dar, din vorbă în vorbă am plecat printre ultimele rânduri. Așa că m-am trezit la prima rampă cu un frumos push bike pentru că nu aveam pe unde să mă strecor ca să merg pe bicicletă. Ce am observat eu este că, mă descurajez dacă văd în fața mea oameni care împing la bicicletă, așa că din spirit de solidaritate fac și eu ca ei. În prima porțiune, până să se separe traseele, am fost atât de depășită de toată lumea că îmi puneam probleme serioase referitor la condiția mea fizică. Bine, și puțin dezamăgită de faptul că nu avusesem timp să ies cu bicla în timpul săptămânii și că am dormit cam 4 ore pe noapte în ultimele nopți, per total eram cu moralul la pământ. Plus, traseul, care era cu pământ lipicios (și acum, după 3 zile încă mă lupt cu o febră musculară de toată frumusețea). Calculasem eu și eram convinsă: am rămas ultima pe traseul de 80 de km.

Trec în sfârșit de intersecția dintre cele 2 trasee, o iau cum era normal, pe traseul lung. Nu prea știam la ce să ma aștept, Dan îmi spunea că traseul este cel mai ușor din astea de 80 de km. Așteptam să văd și eu unde erau porțiunile ușoarel; mă motivam cu gândul și faptul că Daniel Spițe, Cosmin, Bogdan și Andrei erau în față, dacă ei pot să meargă pe porcăria asta de traseu, pot și eu.

Mă întâlnesc cu Daniel din Spițe, merg cu el puțin, la urcări îl depășesc pentru că are probleme cu schimbătoarele, pe plat mă ajunge și mă țin de el. Sunt leneșă pe plat, așa că îmi place să fiu însoțită. Cunoaște traseul și mă mai pune în temă cu ce va urma, adică o urcare prin pădure mai grea. Cum mie îmi plac urcările, merg puțin mai repede și rămân iar singură. Mă uit la ceas, nu prea știu dacă ajung în Bazna la timpul impus, așa că mă motivez cu gândul că poate nu mai este limită acolo și poate că nu mă vor întoarce. Traseul este plin de noroi, mă mai dau jos de pe biclă pentru că nu am suficientă forță în picioare să ar toate porțiunile.

Îl văd în față și pe Bogdan, mai socializez cu el. Era happy. Deci toată lumea happy, nimeni nu se plânge de traseu, numai mie mi se pare super greu. Deci clar am eu o problemă. Încerc să merg mai repede, mai vorbesc pe drum cu un tip care spune că sigur vom termina și vom ajunge în timp. Trec vreo 4 ore, mă gândesc că Dan a ajuns deja, Andrei și Cosmin sunt deja la Bazna, GOD, mai e mult până departe. Geluri iau la fiecare CP, dar fără rezultat. Mă obosea traseul, prea greu.

Într-un final ajung la punctul de intersecție cu traseul scurt și opresc la CP. Ni se spune că nu vom ajunge la Bazna până în 16 și că să ne întoarcem de aici. Halal voluntari, în loc să ne încurajeze, aveam nevoie de ceva pozitiv, orice, ca să merg mai departe. Plec repede și dau de un drum nenorocit plin cu noroi lipicios, nu se putea ocoli, îmi fac griji că îmi vor lua chipul la Bazna, mă întristez, merg mai repede puțin, atât cât se putea măcar. În sfârșit mă încurajează un voluntar spunându-mi că nu îmi vor lua chipul. Porțiunea asta a fost super super grea, mi se termină apa, la ultimul CP, nu mi-au înfiletat bine capacul de la bidon și un bidon a rămas gol.

Refuz să mă mai uit la ceas, încă eram stresată cu chip-ul.

Bazna CP

Ajungem 4 persoane acolo, 2 se opresc să predea chipul. Eu mă uit la tipii de la CP, ei la mine, nu spun nimic de chip, așa că plec fără să mă uit în spate. Nu știu exact la cât am trecut pe acolo, dar puțin după 16 sigur.

Pe ultima urcare chiar opresc, nu mai puteam. Vreau să beau apă, nu mai aveam, iau încă un gel, fac absolut, toată urcarea pe lânga biclă. A fost interesantă abordarea, știam că mai am 10 km până la final, dar pur și simplu mergeam, chiar și pe porțiunile de plat nu mai reușeam să merg cu mai mult de 15 la oră.

Sosire

Ajung iar în timpul premierii, rămân surprinsă când văd că toată lumea era deja acolo, schimbată, aranjată… am fost singura din toti prietenii mei care am terminat cursa de 80 de km…

Și Dan a luat 2 și eu locul 3… și am terminat Mediașul, și sunt fericită… și nu am nicio poză din acest concurs…

Link: Maratonul Vinului
Distanță: 55 km
Diferență de nivel: 1450 m
Timp: 5 ore 11 de minute (o oră am rezolvat pană )
Tipul traseului: deal, drum pietruit în mare parte

Trio-ul magic – rezultate:
Marius – loc 3  – semimaraton 30 km categoria 18 – 29 ani

Dan – loc 3 – maraton 55 km – categoria 30 – 39 ani

Eu – loc 3  – maraton 55 km – feminin

Yuppiiiii!!! Am reușit-o și pe asta. Fără push bike nici măcar un metru, un traseu senzațional de frumos, ciclabil 100%, niște organizatori cum nu am văzut în România până acum. Greu tare de bătut la partea de organizare, iar traseul a fost foarte profi ales. Patru puncte de alimentare pe tura lungă, mulți voluntari, multă implicare din cadrul organizatorilor. Marco Kind, unul dintre cei mai geniali oameni pe care i-am cunoscut, acum, după ce s-a terminat concursul îmi dau seama că m-am întâlnit cu el pe traseu și m-a încurajat, că pe podium mi-a spus numai cuvinte frumoase.

S-a spus că se dă startul la 11, păi la 11 a început toată distracția, fără o secundă de întârziere. Porțiune lată pe prima parte pentru departajare, urcare lungă și susținută. 10 km până ce traseul lung o ia spre stânga, fac prima coborâre de pe traseu, prin iarbă și spini. Încerc să merg pe urmele de bicicletă și studiez traseul ca să nu iau spini. Camerele aveau soluție în ele, șansele să fac pană sunt extrem de mici… și totuși pe urcare roata din spate era dezumflată.

Mă oftic pentru că vroiam să scot sub 4 ore 30. Scot un țep de 1.5 cm, vedeam tăietura în cauciuc.

Mă supăr și când rup primul filet?! (sper că am nimerit termenul) la prima cameră, după ce 3 concurenți se chinuiesc să o umfle (cu 2 pompe diferite). Rămân singură, trec concurenți, nu aveau camere presta. Damn it! Trece alt concurent, îmi peticește camera, o umflăm, verificam cauciucul, montăm roata, se dezumflă imediat, camera mai era spartă și în alt loc. Rămân iar singură și mă resemnez că am ghinion (nu mai aveam camere, pompe nimic). Vine Bogdan – mă salvează. În rucsacul lui avea de toate, până și un burețel cu care a verificat cauciucul de țepi. Îmi face pana. Îi mulțumesc și declar oficial că m-a salvat. Cu toată distracția pierd o oră pe ceas. Acum obiectivul meu era să ajung sub termenul limită, eventual să nu rămân ultima. Întrec vreo 5 concurenți din vreo 15 care m-au depășit cât făceam pană. Urc, fac toate urcările pe bike, opresc la cp-uri să beau apă și să îmi dezmorțesc picioarele.

Căldura de afară nu mă obosește, se pare că merg mai bine în condițiile toride, nu mă deranjează soarele, nu mi se face rău pe traseu. Mă amuz copios când pe ultimii 10 km erau concurentul și copacul, un concurent chiar dormea. Pe coborâri clar simt că am mai început să mă mai prind puțin, așa că de la începutul traseului până la sfârșit nu mă mai întrece nimeni. Mai era să mă deșir de câteva ori dar evit trântele printr-un mare noroc.

Ajung în față la o poartă închisă, oamenii de acolo mă direcționează aiurea, încep să apelez la șantaj: Haideți, vă rog, lasați-mă să trec sunt prima fată, iau medalie câștig, vă rog!!!! Se vedeau marcajele după poartă, știam că era pe acolo. Îmi deschid poarta într-un final și trec. Nu prea știu ce s-a mai întâmplat după, că eu mă luptam să ajung la premiere ca să nu sar iar peste timpul limită, ca tot anul trecut. Știu doar că pe ultimii kilometri am mai depășit concurenți de la tura scurtă. Reușesc un chinuit 5 ore 11 minute.

Nici nu mă dezmeticesc bine și sunt strigată pe podium. Uff, am și eu o problemă, vroiam să mă schimb măcar. A fost primul podium cu atâta lume, foarte tare senzația să urci pe locul 3 alături de Zsuzsa și Anda, cele mai bune din tipele din MTB-ul din Ro. Încă un vis îndeplinit.

Link: Skoda Velo Challenge
Distanță: 40 km (10 km ștafetă)
Diferență de nivel: O m
Timp: 35 minute
Tipul traseului: Pădurea Băneasa

BRAVO team: Gabi, Răzvan, Iulian (Crank Addicts – Mazars)!

Un eveniment foarte reușit care își propune să promoveze bicla și corporatiștii. Am avut noroc de o vreme senzațională și m-am bucurat tare pentru că, din ce am vorbit cu Daniel (unul dintre organizatori) și s-a văzut și acolo, organizatorii s-au chinuit destul de mult ca totul să iasă perfect. Ceea ce s-a întâmplat. Pentru primul concurs la care am participat în ștafetă, a fost foarte ok. Traseul a fost o joacă, dar am resimțit clar efortul din ziua precedentă, astfel că nu putean să scot 30-ul pe plat defel. Am reușit totuși să ating un 35 de minute și o medie de 19 la oră pe un traseu de 11 km.