Final sezon 2012

A venit toamna. A venit de ceva timp, dar am fost prinsă cu jobul şi cursurile încât a trecut pe lângă mine fără să observ, iar fără să vreau, în locul biclei a apărut un amuzament mai puţin funny, să învăţ pentru examenele din iarnă. Au trecut deja 4 ani , rutina îmi este oarecum clară, dar motivaţiile sunt altele, de data asta mult mai puternice. Nu, nu vreau sa vorbesc despre serviciu, nu vreau să spun de nimic anume ci doar să îmi fac introducerea pentru pauza de pe blog ce va urma pâna la vară.

Interesant este că, faţă de anul trecut când din cauza suprasolicitării organismului nu am mai reuşit să fac pic de mişcare pe timpul iernii, acum mă simt ok şi voi încerca pe cât posibilul să mă ţin de şedinţele de spinning care încep de săptămâna viitoare, plus alea de inot , de alergat şi, da da, iarna asta o să fac o pauză activă. Să nu uit de schi fond, VREAU VREAU VREAU.

În anul ce a trecut nu am reuşit să ajung la nivelul de pregătire pe care mi l-am dorit, mai am concursuri de marcat, mi-au rămas multe restanţe de la alergare, mulţi prieteni de care îmi e dor şi cu care vreau să mai alerg, şi multe revanşe de luat pe partea de MTB. E ciudat, treptat hobby-ul a devenit un stil de viaţă plăcut pentru mine, uitând cum e să fii static în acest Bucureşti din care vreau să dispar cât mai repede cu putinţă.

Cu toate astea, sentimentele nu se schimbă, jucându-se cu mine aşa cum fac de 3 ani încoace, aşa …. într-o toamnă târzie, doar să îmi amintească faptul că ele sunt acolo şi dacă le scormonesc bine ies la iveală. Râd totuşi şi mă scunfund în butoiul de melancolie admirând castanii de pe strada pe care stau.

A mai trecut un an, îmi zic [and sometimes it still hurts, but less than before].

Anunțuri

9.09.2012 – Tușnad MTB

”Someone said we are our dreams, that if we don’t dream, we are not longer alive.
Our steps follow our instinct and take us into the unknown.
We no longer see the obstacles behind us, but look forward the ones ahead.
It’s not about being the fastest, the strongest or the biggest…It’s about being ourselves.
We are not just runners, mountaineers or skiers…or even athletes…we are people.
We don’t know if we’ll find it, but we’re going in search of happiness.
What is it we’re looking for?To be alive?”

Ultimele 2 săptămâni

În dorința mea de a mă antrena cât de cât pentru duatlonul de la Brașov decid că trebuie să muncesc puțin mai mult. Prin urmare, în drumul meu spre Onești, fac o oprire și prin Sărata-Monteoru pentru o tură de aproximativ 40 de kilometri de biclă. Datorită Geigerului mă resimt și nu prea sunt mulțumită de cum mă comport pe urcare.

Weekendul mă prinde într-un loc superb, într-o căbănuță desupra Brașovului, totul extrem de pitoresc, după ce ziua m-am delectat cu un concurs de downhill de la Bunloc. Deși în principal am venit să fac recunoașterea traseului de MTB de la duatlon, oboseala de după Sărata Monteoru ne obligă să pierdem vremea la o cafea într-o dimineață întârziată de sfârșit de vară.

Undeva pe la mijlocul săptamânii decid că mi-ar prinde bine o tură de relaxare, cu bicla, evident, pe undeva prin Moldova. Caut variante de trasee de biclă și mă opresc la turul Lacului Izvorul Muntelui Alb, un traseu de 110 kilometri pe care i-am parcurs în 2 zile, după trackul de mai jos:

Track

Cazarea o avem în Durău, un loc care m-a impresionat pozitiv prin peisajul de vis către Ceahlău și prin serviciile de cazare foarte bune oferite de către Pensiunea Mara.

Tușnad MTB

Tușnadul îl dau pe traseul mic de 25 de kilometri cu o diferență de nivel de aproximativ 850 de metri. Cu o zi înainte, facem un fel de recunoaștere de traseu și am timp să mă obișnuiesc cu noile cauciucuri pe care le simt puțin mai agresive față de vechile mele Karma.

Bun bun. Mi-a plăcut mult startul decalat, cei de la tura mare au pornit cu 10 minute mai devreme. Ca și traseu, un profil pe care mă așteptam să îl percep puțin mai ușor. Am plecat mai tare ca de obicei, încercând să profit cât mai mult de urcarea prelungită din prima parte a traseului.

După această urcare au oscilat ceva coborâri dar nimic notabil, după primul punct de alimentare nu mai merg mult și dau de șoseaua care trebuie să ne scoată pe lângă lacul Sf. Ana, dar nu înainte de a face o coborâre ușoară până la baza lacului. După lac îmi amintesc perfect traseul de anul trecut, îmi dozez energia pentru pushbike-ul de la final mai ales că nu mă aleargă nimeni din spate. Vine o coborâre pe care anul trecut am dat-o pe lângă biclă, acum  nu am probleme, simt un progres pe partea asta. Un traseu plăcut totuși acest Tușnad, deși ușurel față de un Geiger.

Reușesc un timp de 1 h 52 minute, un loc la Hobby Feminin General de 5 și un loc 2 la categoria mea de vârstă.

Concentrarea mea vine pentru Duatlonul de la Brașov pe care vreau să scot un timp rezonabil.

19.08.2012 – Geiger Sibiu

Geiger-ul este un concurs de referință în MTB-ul românesc, un concurs cu multe ediții în spate care adună crema din acest sport: fiind amplasat în Sibiu, este o cale ușoară de acces atât pentru riderii din diferite colțuri ale țării.

Nume sonore în ale MTB-ului feminin se prezintă la startul acestei curse, într-o frumoasă zi de duminică (Zsuzsa, Covaciu, Deborah, Monika, Piringer  etc). Sunt și eu pe acolo, cu o mică întârziere, pe undeva pe la mijlocul plutonului. Voi alerga pe un traseu de 52 de kilometri cu o diferență de nivel de 1.400 metri. Traseul este considerat unul dintre cele mai grele curse pe această distanță, remarcându-se prin niște urcări și coborâri tehnice. Fiind cam a doua cursă la care mă dau pe 52 de kilometri în anul acesta, (după Trofeul Chindiei, din aprilie), am puține emoții.

Se pleacă foarte tare pe partea de asfalt de 6 kilometri de la început, sunt debusolată din această cauză pentru că nu văd sensul unei ruperi din aceasta mai ales că vine o porțiune foarte grea de urcare. Lucrul inevitabil s-a întâmplat, pe prima rampă toată lumea împinge la biclă creându-se astfel un dop, deși porțiunea se poate face ușor pe biță. Zmeii de pe șosea ce fac acum pe offroad?! Neavând pe unde să trec, sunt nevoită să fac un push bike scurt. Coborârea ce a urmat este interesantă, încă mai e aglomerație pe traseu, se coboară haotic,eu sper doar să trec mai repede de această parte și să ajung în urcarea de pe Măgura ca să se mai rărească spiritele. Mulți accidentați, multe pene …

Urcarea de pe Măgura – fără să par rea sau să mă cred cea mai tare ciclistă din domeniu, poate cei care mă citesc sunt sau vor fi mai atenți – unele lucruri nu se fac punct. Adică dacă ești nepregătit pentru o urcare, nu trebuie musai să staționezi fix pe mijlocul drumului (care este oricum foarte îngust și nu poți depăși ca lumea prin alte părți): pentru cei din spate, mai ales dacă merg pe SPD-uri, este destul de dificil să oprească la fiecare dezechibrare pe fieșce pietricică. Nu oprești BRUSC în rampă… era să intru de vreo 3 ori exact în aceeași persoană care în mod subit se gândește că trebuie să oprească, deși îi atrag atenția să nu mai facă așa că mă pot lovi. M-a pus pe ignor. Whatever!

Nu știu cum stau la fete, știu doar că urcarea de pe Măgura are 12,4 kilometri și este foarte grea. Eu mă simt bine și urc constant. Încep să îmi pun iepuri pe traseu. O văd pe Vanessa în față, o depășesc, o ochesc după pe Roxana pe care o las în urmă, iar după, pe Timea de la DHS cu care mă lupt puțin pentru a reuși să îi dau un avans considerabil. Vreau să ies cumva în primele 10 la fete. După ce se termină pădurea, o văd pe Alexandra de la Bikersteam, care se chinuiește la un împins de biclă. Ihh, acel push bike de care se tot vorbea, de pe Măgura. Îi urmez frumos exemplul dar nu forțez să o depășesc pentru că mi se terminase motorina și mai aveam vreo 17 kilometri până la final. Ajung sus pe Măgura și mă uit la peisajul din dreapta mea, superb. De asta eu iubesc MTB-ul!!!

Îmi vine să vomit de la căldură și oboseală. Urmează coborâri. Alexandra se duce foarte bine pe coborâre. Eu ce fac? Și eu sunt bine, am cârcel și cobor pe lângă biclă. Iau ultimul gel care își face efectul în secunda 2 și măresc din nou ritmul. De data asta traseul este pe o ușoară coborâre, iar în față o văd pe Alexandra oprită, cred că avea ceva dificultăți cu bicla, o depășesc.

Ultimii 3 kilometri prin parc sunt senzaționali, un mini traseu de XC pe care alerg cu cea mai mare plăcere simțind euforia finișului.

Traseul de la Geiger a fost de nota 10+, nu degeaba își poartă renumele.

Reușesc un timp de 4 ore 22 minute și un loc 6 după:

  1. Zsuzsa (Nomad Merida)
  2. Piringer Beata (Giant)
  3. Gyorgy Monik
  4. Covaciu Ramona (DHS Tibiscus)
  5. Doina Țiței (Nomad Merida)

Poza 2 – Cătălin Negrilă

Poza 4 – Florian Răducanu

12.08.2012 – Concurs Transalpina

Distanță: 37 km

Diferență de nivel: 1.100 m

Timp: 3 ore 30 minute

Link: http://transalpinbike.blogspot.com/

Drumul spre Rânca nu este unul fără peripeții, astfel că greșim traseul (?!) și facem un ocol de 30 de kilometri printr-o zonă foarte pitorească. Ne cazăm, ne înscriem, iar băieții pornesc cu bicla pe o scurtă urcare spre Obârșia Lotrului. Cum afară nu este prea frumos, aleg să îi acompaniez din mașină. Îmi place Transalpina.

Au urmat apoi clasicele paste și retrasul în camerele noastre. De abia așteptam să dorm.

Dumincă – se simte aerul mai rarefiat și afară sunt undeva pe la 15- 20 de grade. Ideal pentru biciclit, aș spune eu. După o scurtă și rapidă încălzire și după ce îmi iau în primire noii mei ochelari SH+ – mulțumesc Daniel -, mă aliniez la start. Profilul concursului mă avantajează foarte mult (17 km coborâre, 20 km urcare, exact în această ordine). Scopul meu este să fac o cursă bună.

Pornim pe șosea până la releu, alternând porțiuni de coborâre cu unele de urcare susținută. Urmează coborârea de vreo 15 kilometri – momentan sunt pe 2 la fete, dar mă aștept să fiu depășită, așa că încerc să dau ce pot din acea coborâre. Unde îmi era frică, mă dau jos de pe biclă și alerg pe lângă ea. Îl ajung pe Ovidiu, mă tot depășesc cu Ștefan până dăm într-un fals plat de 3 kilometri. Ovidiu o ia înainte și eu rămân mai în spate cu Ștefan care mă mai deconectează puțin pentru că resimt ceva oboseală de la alergarea la vale după biclă. Ajungem la CP unde suntem întâmpinați de o foarte frumoasă primire de la voluntari și iau repede niște banane, portocale. Mă despart de băieți (era și Ovidiu acolo) care merg pe traseul maraton, iar eu pornesc destul de puternic pe urcare. Din spate nu văd nicio fată că se apropie, dar mi-e puțin teamă pentru că eu sunt depășită pe ultimii kilometri.

De aici începe o cursă grea și trag pentru un loc 2 pe care vreau cu tot dinadinsul să mi-l păstrez. Forțez foarte mult, încercând să merg cât mai tare pentru a nu fi depășită din spate. Deși cu o diferență de profil identică cu traseul de la Padina, aici dificultatea vine din faptul că urcarea este pe un drum forestier destul de stricat, cu mulți bolovani, cu o pantă de înclinație mai mare, pentru că această diferență de nivel se concentrează pe un număr de kilometri mai puțini. Mă mai uit în spate, deocamdată nu văd pe nimeni, dar nu o las mai moale, urc. Până la km 30 nu am avut nicio problemă. Cum fac o curbă, văd o fată care se apropie de mine, la vreo 100 de metri, nu știu cine este, dar aproape fac o obsesie din faptul că nu mai vreau să pățesc ca la Padina și să fiu întrecută pe ultimii 2 kilometri. Dacă mă va întrece, o să ma demoralizez și mă va întrece și următoare și tot așa. Trebuie să fac cursă bună, mi-am promis.

7.5 kilometri la final. Push bike. Eu aici pierd de obicei. Acum nu m-am oprit decât să îmi trag câteva secunde răsuflarea, nu mai puteam de oboseală, dar o țineam tot înainte, făcând check-uri de distanță față de Raluca (am reușit să îmi dau seama până la urmă că era ea). Stăteam bine, și după porțiunea lungă de push, nu mai vedeam nici un concurent în spate. Urmează o coborâre de 100 de metri care mă scoate la șoseaua de până la finish (unde la 2 kilometri) cu o urcare destul de ușoară, dar pe care o fac pe foaia mică și pinion mare. Am forțat și aici, dar nu mai avea ce să se întâmple.

Termin pe un loc 2 laOpen Feminin după Zsuzsa, făcând o cursă de care sunt extrem de mulțumită.

Numai cuvinte de laudă organizatorilor, un concurs atent organizat, foarte bine marcat, cu un checkpoint bine aprovizionat, un pachet de star de bun simț și multă voie bună la final.

Mi-au plăcut concurenții cu care m-am întâlnit pe traseu, m-am simțit bine în compania băieților de la MTB Felt Sidi Team pe care îi felicit pentru rezultatele pe care le-au obținut la acest concurs.

 

5.08.2012 – Padina Fest (Maratonul Bucegilor)

{personal thoughts}

Săptămâna se termină cu o balanță negativă: 5 ore pe noapte dormite zilnic, o seară de vineri când, după mult timp plâng de draci (și încerc să îmi amintesc ultima oară când am plâns).. ce să mai, în ultimul moment mă conving să plec la Padina, sperând ca zilele mele proaste din ultimele săptămâni să se încheie într-un final … shit happens.

Iată-mă deci pe drum cu Ana (cea mai bună prietenă), spre Padina.

{normal}

Pentru că orice concurs necesită o hidratare maximă cu câteva zile înainte, decid că trebuie să recuperez : bere,  puțin vin și Jager, sunt sublime și îți oferă o cadență de nici nu știi pe ce parte a drumului să te întinzi să dormi. Cum la un concurs nu trebuie sa vii nepregătit și e musai să ai în cap o melodie care să te facă să cânți pe drum – concertul cu Șuie este vizat și checkuit. Și nu sunt singura care adoptă această strategie, mai sunt bicicliști pe care îi văd pe la ora 2 pierduți pe ritmuri de ”Mi-aduc aminte de voi, aștia din rândul 1 sau 2, adevărați eroi” ta na na na na. Frumos concert, DAAA, place place place . La 3 adorm…

Da da, uit să precizez, că sâmbătă a fost concursul de alergare unde Radu, Florin și Țale reușesc să termine pe podium toți, astfel că următoarele clipe mi le petrec într-o companie selectă alături de ei. Bravo!

{just blogging}

Am povestit de concert, am spus de băieți, încerc să trag de cuvinte ca să ajung mai greu și la concurs. Diminețile la munte, LE ADOR , cafeaua sus pe terasă LOVE IT. Mă bine dispun și mă agit ca de obicei stresând și lumea din jurul meu cu faptul că întârziem. Cu oboseala acumulată nu aveam cum să trag prea mult de mine, dar ideea e să transform concursul într-un antrenament, ca săptămâna trecută  la Râșnov, și promit că la următorul concurs chiar să merg pe biclă.

Traseul este unul pe placul meu, fac însă o greșeală care mă costă câteva minute, pornesc foarte în spate și se pleacă tare greu, iar pe prima coborâre multă lume se dă jos de pe biclă și stau și acolo ceva timp. Încerc să scot un timp bunicel. Traseul are 38 de kilometri și am mers mai bine decât mă așteptam, ajungând să sper la un loc 4 pe care l-am pierdut din cauza alergării…. Deja faza asta cu alergarea a început să mă streseze pentru că pierd mult din cauza ei și nu îmi dau seama ce să fac ca să fiu mai bine. Antrenament… dar parcă nu simt nici un progres. Oi fi eu atehnică.

Am urcat bine, până la kilometrul 36 îmi mențin fără nicio problemă locul 4. Îmi plac urcările lungi și constante, nu pot să spun că sunt cel mai mare fan al peisajului și al prafului, dar merge.

Ca premieră, este primul concurs la care nu am grijă să îmi iau geluri corespunzătoare la mine. Am 2 high5, dar nu mă înțeleg bine cu ele, le iau de foame și evident nu își fac efect. Încep să mă obișnuiesc cu frânele de la biclă pe coborâri, asta la finalul traseului și conștientizez că sunt o crizată și jumătate, eu pot să cobor, nu o să îmi mai fie frică pe viitor.

Ultimii 2 kilometri, orice numai să nu fie push bike, carry bike sau orice implică să merg/alerg. Nici nu merg câțiva pași că mă întrece prima fata, alerga pe lângă biclă, eu merg, trece și a doua fată, alerga și ea. Uff… mă oftic rău. Nu am ce face. Întâmpin dificultăți la o porțiune în care trebuia să car bicla pe niște stânci, pe lângă faptul că îmi venea să arunc bicicleta în râpă că era GREA, frate, pantofii mei alunecă deosebit pe stâncă. Îmi ia vreo 7 minute să fac o strategie de a urca pe acele chestii, nu aveam putere să ridic bicla. Această rupere de ritm mă scoate din circuit și simt că mi se închid ochii, gelul nu mă ajută. Merg mult pe lângă biclă aproape până la final, când mă urc pe ea și îmi bag picioarele și în coborâre și în frică și în tot. Închei cursa într-un timp de 3 ore și 13 minute (un număr care mă urmărește în ultimul timp), bunicel pentru un traseu cu 1,000 m diferență de nivel, dar încă nu am văzut cum stau comparativ cu celelalte fete, un loc 6 pe final.

{resume}

Un week-end frumos, un week-end care mă face să realizez cât de importante sunt persoanele care sunt lângă tine indiferent dacă ești sau nu o persoană care ”dă bine pe sticlă”, cunoscută sau nu, care ia sau nu ia podium. Până la urmă, trebuie să fim mulțumiți cu noi și când o facem nu o să ne mai trebuiască activitatea excesivă de pe facebook, dorința de a strânge cât mai multe like-uri pe poze, pe articole și pe check-inuri. What for? Când nu o să mai fim sus în liga persoanelor care ”megr bine”, nu vom mai conta și atunci se vede… Sau poate că ”eu simt excesiv” cum mi se spune des.

Pentru că perioada cu shit happens s-a terminat AZI, reintru în programul zilnic de antrenament de acum o lună. Și revin la blogurile mele clasice fără sentimentalisme în ele și direcții neelucidate de mistere fără drum.

 

XoXo,

 

ANA.

28 iulie 2012 – Cheile Râșnoavei Adventure

Un concurs și un concept destul de interesant și nou, un pic altceva față de restul evenimentelor de alergare /mtb. Mi-ar fi plăcut să spun lucruri frumoase și de organizare, dar sper ca anul viitor va fi mult mai bine și se va simți mai multă implicare din partea organizatorilor. Au fost multe minusuri, dar mă așteptam, într-o mai mică sau mai mare măsură.

De vineri seara îmi dau seama că sâmbătă voi avea o zi aiurea (acuz o indigestie de ceva zile și o proastă hidratare, plus o alimentație relativ haotică combinată cu unele alergări destul de slăbuțe din ultima săptămână), deci decizia mea este să reușesc să termin.

Cum ziua bună se cunoaște de dimineață, nu reușesc să degresez bicicleta ca lumea, și simt o uzură destul de mare în lanț. Pedalez puțin și simt că ceva nu este în regulă, dar nu sunt atât de tehnică să îmi dau seama ce este.

Foarte slabă ședința tehnică iar startul se amână de la 10.30 la 11.20. În general nu mă stresez cu din astea, dar acum simt fiecare rază de soare și cam vreau ca totul să se termine mai devreme.  Simt cât de rău stau după cum merg pe biclă, asfel că din primele 10 minute nu reușesc să trag de mine. Sunt tristă dar se mai întâmplă. Iau un gel care se dovedește fără folos, traseul vine cu porțiuni de push bike destul de lungi și se duce undeva la un 40% neciclabil. Faptul că mi se încețoșează privirea și toate coborârile le fac pe lângă biclă îmi pune mari semne de întrebare asupra posibilității mele de a termina acest duatlon. Mă gândesc ce ușor renunță unii la primele semne de oboseală sau la toate abandonurile pe care le-am blamat săptămâna trecută la 7500. Ar fi păcat. Că voi ieși pe locul patru este un sentiment destul de frustrant în aceste momente pentru că parcă întărâtă puțin dorința de a nu mai merge mai departe. Dar îmi amintesc că mie mi-e dor să alerg pe munte și că voi regreta toată săptămâna următoare dacă nu voi face asta. Continui.

Crunt a fost schimbul pe alergare, eram amețită și înfometată, am un mare blank cu ce s-a întâmplat atunci. Nu era nimeni care să îndrume încotro este traseul, eu țineam minte că este undeva la stânga, dar era undeva pe dreapta. În fine, fac schimbul foarte greu auzind doar niște frânturi cu ia magneziu, ia activator, ia gel. Nu știu ce am luat până la urmă dar măcar vedeam și eu mai bine. Decid să merg cu bețele – și o decizie care se dovedește a fi  în final foarte bună.

Ies frumușel pe poartă și când colo un grup de vreo 15 persoane se întoarce, toți duatloniști. Imaginea era hilară și la starea mea de oboseală nu puteam decât să râd de comicul situației, nu nimeriseră traseul și s-au întors. Tot grupul se întoarce la locul de start. Cum mie dacă mi se pune ceva în cap nu prea mă poate convinge cineva să renunț cu una cu alta, îmi doresc mult să termin și partea de alergare. Cele 3 fete care s-au întors în același grup, se bagă și ele, astfel că pornim în căutarea traseul vreo 7 alergători împreună cu vreo 3 bicicliști care se oferă să ne găsească traseul. Dau bețele unuia dintre ei. Nu pot clar să țin ritmul fetelor, nu am nici un ritm de altfel, merg alerg, mai mult merg. Mă plâng lui Radu că vreau ciorbiță, îmi venea și mie să râd că merg pe plat în loc să alerg, dar nu înțeleg care a fost problema cu mine, nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Rămân singură după ce recuperez bețele și intru în pădure. Ciudat că pentru prima oară pe timp de zi îmi este frică de pădure. Acum îmi dau seama că de la oboseală pentru că eu vedeam la un moment dat lupi și auzeam tot felul de foșnete ciudate. Am făcut acea urcare în 2 ore, percepția mea este că a fost cea mai grea urcare ever. Visez la un checkpoint și îmi revine suflul, pulsul îmi scade și într-un final mă simt mai bine, astfel că încep să alerg. Cad după ce vechea problemă cu genunchiul care mai fuge când îl apucă, revine. Mă enervez tare că aproape că îmi dau lacrimile de draci. Nu mai pot să alerg asta era clar, mă ridic agale să văd dacă în mers o mai puteam duce până la final, vreo 3 minute am șchiopătat dar pot să duc cursa la final pentru că genunchiul doare numai la alergare.

Checkpoint unde mănânc cele mai bune grefe din toată lumea. Cică mai sunt 10 kilometri până la final, mă uit înspăimântată la ceas , cum să termin 21 de kilometri în 4 ore, păi nici când nu am alergat niciodată nu am fost așa varză. În 30 de minute ajung la drumul forestier pe care aveam să fac încă 3 kilometri până la final.  Bucuroasă ca de obicei că am terminat.

Am scos niște timpi puțin mai slabi față de ce mă așteptam eu, dar a fost un concurs drăguț:

Biclă: 17 km – 1h 46 min

Alergare: 17 km – 2h40 min

Un weekend oarecare

Mor de curiozitate, ceea ce mă determină să fac tot posibilul să ajung la un eveniment care se demonstrează a fi unul dintre acele concursuri la care vreau să particip și eu.

7500 Maraton – văzut din exterior.

Plec din București pentru a vedea cum se descurcă niște oameni excepționali la cel mai greu ultramaraton din țară: 90 de kilometri alergare montană cu o diferență de nivel de 7500 de metri. Ceva inexplicabil de greu. Merg ca ”suporter” pentru două echipe, prima formată din Ionuț (care deși face de puțin timp alergare, aleargă bine) și Dragoș (fost partener la Carpathian Adventure, un om cu o voință de neimaginat), iar a doua formată din Radu și Daniel, două persoane care au ajuns să mă facă să iubesc să alerg.

La intrarea în Sinaia, îi dau mașina lui Ionuț și, chiar dacă nu am nici un chef, trebuie să fac un mini antrenament de biță până la Padina. Știu drumul pe de rost, că deh este a treia oară când îl urc și vreau să îmi îmbunătățesc timpul de 3 ore pe care l-am scos în ultimele dăți – acum trebuia ca în maxim 2 ore să ajung la Padina, iar apoi la Peștera, unde vroiam să asist la ședința tehnică pentru ultra maraton.

Încă o tură singură de 30 de kilometri, pe Sinaia-Dichiu-Bolboci-Padina. Pun căștile pe urechi ca să nu mai aud apostrofările diverșilor turiști și pornesc. Aveam mult asfalt pe traseu, dar sunt foarte mulțumită pentru că este o urcare foarte frumoasă, pe un soare care îmi mai pune un strat de bronz tocmai bun ca să trebuiască să port iar bluze lungi la serviciu. Ce gândesc eu pe turele astea, heh, parcă îmi pun toate gândurile la zid, analizez unele greșeli și mă deconectez complet de toate problemele pe care în timpul săptămânii mi le creez singurică.  Mi-am stricat ciclocomputerul și trebuie să remarc că îmi este mai bine fără el, cred că nici nu îmi mai pun. O să îmi iau un ceas cu puls și o să merg numai după trackurile de la trasee. Fac dreapta îndreptându-mă spre Cabana Valea Dorului și opresc la un izvor ca să schimb apa. Mănânc în grabă un baton cu musli și pornesc din nou la drum.

Lacul Bolboci – și primul obiectiv turistic  – albastru… turcoaz…. Mă face să visez la zilele croate, iar liniștea uneori deranjată de ceva mașini care mă depășesc mă calmează.

De obicei, ca să nu îmi fie urât încep când sunt singură, cânt în gura mare.

Această parte din traseu îmi place mult pentru că pentru 5 kilometri am lacul în dreapta mea și se vede din ce în ce mai jos, pe măsură ce înaintez. Ajung în chei și mă bucur de peisaj. Chiar dacă este mult mai aglomerat față de alți ani, sus mă așteaptă o cola rece și o ciorbiță bună bună.

2 ore și 10 până la Padina. Obiectiv îndeplinit.

Trag tare până la Peștera unde sunt multe corturi. Câtă lume va alerga la acest maraton… aproximativ 70 de echipe la 90 de km și 80 de echipe la tura scurtă de 45 de kilometri.

Nu știu de băieți, dar eu clar am multe emoții pentru ei. În cap mi se afișează profilul de la cursa lungă, moral este mult 90 de kilometri. Dar am încredere că va fi bine. Ciudat sentiment de a nu participa la cursă. Echipele pleacă la 18 și au un timp limită de 40 de ore. Mie cred ca mi-ar lua cel puțin trei zile să termin așa ceva. Se pleacă tare, hmmm…. Cel mai bun timp, de anul trecut este 18 ore, anul acest se va termina în aproximativ 20 de ore. Mă învârt până la ora 23 și decid că trebuie să dorm până vine Pro Team. Silviu Bălan trece pe la 23.30, echipa lui avea să câștige acest concurs. Printre picături adorm și aproximez că undeva pe la 12 noaptea, trebuie să apară și Pro-ul. Ora 1 avea să anunțe că datorită unei alegări mai în forță pe primii 20 de kilometri, Daniel este nevoit să abandoneze. Atât de mult îmi doream să termine bine, încât sentimentul a fost aiurea, așteptând să îmi spună la final ”Hai Ana, ieși din cort că fac mișto, nu am abandonat”. Din păcate nu a fost așa.

Până pe la 5 dimineața, auzeam aplauze la fiecare echipă care trecea prin CP, zici că era un party în permanență.

ARC Team-ul ajunge la 5.30 la cort și se culcă pentru aproximativ o oră. 15 echipe abandonate pe primii 30 de kilometri. Cum o fi să alergi un ultra??? Care sunt acele puncte limită, cum abordezi acele ziduri de care te lovești, în echipă? Ești suficient de puternic să tragi pentru celălalt? Al doilea îți oferă acel confort moral în caz că clachezi? Câtă putere psihică îți trebuie să termini așa ceva într-o echipă de două fete? Gianina, Diana, Sis, am cea mai mare admirație pentru ele, pentru toți care termină așa ceva. Stând la finiș, atât pentru tura scurtă cât și pentru cea lungă, am văzut bucurii de nedescris pe fețele celor care au trecut linia de sosire… cum o fi un 7500? Promit că la anul voi încerca traseul scurt. Și notez aici ziua și ora. O recomandare din tot sufletul către oamenii cărora le place muntele. Cu acest concurs am ajuns să iubesc Bucegii. Și mie niciodată nu mi-au plăcut Bucegii.

ARC team-ul termină cu 8 minute înainte de timpul limită. Mă bucur.

Încercare eșuată de a ajunge la Omu pe biclă pe sub telecabină, gânduri umbrite de jumătăți de măsură, de aerul tare de munte, de vin, oameni, momente și discuții la un pahar de bere undeva pe terasă la Padina. Am avut un week-end extraordinar, am cunoscut niște oameni deosebiți, și da, mă repet și da, îmi place.

Credit poze: Horațiu Moarcaș, Florin Totalcă