Distanță: 72 km
Diferență de nivel: 2,100 m
Tipul traseului: munte
Rezultat final: 2 la fete
Tg. Jiu este un oraș superb, bănuiesc că era și mai frumos dacă îl și vizitam, dar am fost mult prea ocupați să căutăm un loc să mâncăm și mintea mea era mult prea concentrată pe ziua ce va urma ca să pot veni cu o idee. Mai văzusem Tg. Jiu-ul și, de când mi-am luat bicla, unul dintre must-uri era să fac traseul pe care la un moment dat l-am făcut pe jos, pe bicicletă.
Primul meu traseu chiar în creierul munte, primul meu traseu adevărat de concurs în anul ăsta, cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut de pe bicicletă. Minunat! Senzational. Fără cuvinte.
Plecăm din București 4: eu, Dan, Cosmin și Marius, primii trei dintre noi alegem traseul lung, iar Marius pe cel scurt. Dan și Marius aleg să alerge puțin pe bicle imediat cum ajungem, eu stau cuminte, știu care îmi sunt limitele și nu vreau sa forțez, așa că aleg varianta light… așteptarea 🙂 Vin băieții de pe ultima bucată de pe traseu: verdictul, ultima coborâre este grea, trebuie să avem grijă cum o facem. (Bun, o fac pe lângă biclă, nu-i problemă, zice coborâtoare din mine).
Seara studiez traseu, situația stă în felul următorȘ start fals de 10 km șosea, 2100 de m în 40 de km, fără porțiuni de plat, restul de 20 km coborâre. La ședința tehnică, ni se spune în mod expres să avem mare grijă de coborârea de după golul alpin (eu îmi spun din nou, ok, a doua pe care o să o fac pe lângă biclă).
Dimineața de start, băieții sunt super relaxați, eu cu mari emoții, nu îmi găseam locul. Obiectivul fixat: să termin traseul și să nu îl termin ultima. Dan și Marius aleg să meargă pe bicle la start, eu stau iar cuminte și aleg varianta mașină. Ajungem. Rămân paf, majoritatea participanților avea tricouri cu sponsori pe ele, deci profi. Nu îmi fac griji, în cap mă obseda ideea: nu ajung ultima, nu abandonez. Nu am fost niciodată atât de motivată. Era incredibil cum la start râdeam în gând de un tip care îmi spunea că se bucură că nu va ajunge ultimul la finish și că eu voi fi aceea. Râdeam … îmi spun, da, lasă că te depășesc eu pe urcare :p. Îmi pun în buzunarele din spate toată alimentara, o să am nevoie de multă ciocolată, geluri, activator, banane, nu vroiam să mă bazez pe punctele de alimentare, nu vroiam să risc deloc. Îmi pun 2 bidoane de apă pe cadru. Vroiam să termin, musai.
Start fals: 10 km de asfalt în spatele mașinii de poliție, perfecți pentru încălzire. Vreau să iau un activator, îl dau pe mine. Well… nu voi fi activată de la început 😀 Startul real, intrare de offroad. Aveam descrierea traseului pe număr, nu trebuie să forțez. Începe prima porțiune de urcare, constantă, nimic special pe ea, se putea face pe biclă complet, nu mă încălzisem ca lumea, mai ratez puțin de urcare și trebuie să mă opresc să mi se regleze pulsul. Merg până la primul punct de alimentare, umplu bidoanele, mănânc banane să nu pățesc ca la prima evadare, când am rămas fără pic de energie pe final. Aici, nu trebuie să fac greșeli, trebuie să mă hidratez și să mănânc suficient.
Din studierea traseului, știam că porțiunea de urcare până la golul alpin este cea mai dificilă ca înclinație (800 de m înclinație pe 9 km). Plec fără să zăbovesc prea mult, mă relaxez, încep să urc constant și realizez că se poate urca pe biclă și cu 4 la oră. Mă dau jos, pe jos aveam 2 la oră, așa că aleg varianta biclă. Și urc, obosesc, mă dau jos, push bike. Trebuie să termin în 8 ore, gel, apă, beau multă apă pe traseu… nu trebuie să zăbovesc prea mult, nu trebuie să stau pe loc deloc, forțez, 8 ore, trebuie să ajung la golul alpin în 4 ore ca să am șanse… trebuie să termin, apatic, forțez din nou. Nu mai aveam ulei pe lanț deloc (luasem multe bălți pe prima parte a treseului), niciunul din cei 2 concurenți pe care i-am găsit pe traseu nu avea, trăgeam greu, bicla scârțâia, dar mergea, culmea. Fac mai mult push bike din cauza asta, îmi e teamă, nu știam dacă e grav, habar nu aveam, merg mai departe. Golul alpin, îl văd în față, aproape, tot mai aproape.
Și mai văd ceva, Maus care coboară, băieții de la elite începeau să coboare. Aștept să coboare Dan, nu e în primii 2, nu e al treilea, al 4-lea, trece și al 7-lea. Mă îngrijorez, coborârea aia nașpa. S-a întamplat ceva?! Mă gândesc în altă parte, mă uit la peisaj. Unde eram? INCREDIBIL! Față munte cu zăpadă, mai jos puțină zăpadă, o priveliște care resetează toată oboseala. Vorbesc cu tipul de lângă mine, abandonează la golul alpin, era același de la start. Mă încarc cu suficientă determinare și îmi revin, beau apă.
Ajung la punctul de control. Sunt atenționată de coborăre, întreb de Dan, nu venise. Nașpa.
Cobor puțin, alt voluntar mă atenționeză de coborârea care va urma. Deja începeam să devin foarte curioasă. Merg mai departe, sună telefonul. Nu vreau să răspund. Imediat sună din nou. Nu mă dau jos de pe biclă încă, mai sună o dată și mă panichez. Nu știam la ce să mă aștept, eram convinsă că era în legătură cu Dan. El era, întreb dacă e ok, el o ținea pe a lui, ai grijă la coborâre, e super super nașpa… îmi spune că e ok, nu a pățit nimic, aud un sunt praf, dar nu vreau să cred. Răsuflu ușurată, pierd semnal, se închide telefonul.
Și de aici, pentru mine devine cursa devine foarte distractivă. Coborârea magică, era chiar magică, mi-a fost greu să o fac pe lângă biclă, erau copaci mari și grei pe ea, era greu să trec peste că de abia ajungeam să urc pe ei. Nu am văzut așa ceva până acum. Râdeam de una singură prin pădure, depășesc un concurent, am chef să vorbesc cu el, dar văd că era terminat. Salut localnicii, vorbesc cu lumea pe care o întâlnesc pe traseu. Sunt întrebată dacă sunt Ana sau Elena (singurele fete care s-au băgat la tura lungă). Mi se pare comic.
Sună din nou telefonul, eram așa de bine dispusă că vroiam să vorbesc cu oricine. Era Dan, îmi spune că el mă așteaptă la golul alpin, nu mă chinuiesc să îl fac să se răzgandească, într-o cursă îți știi singur ritmul. Îmi spune că el stă acolo să facă plajă și să admire peisajul, că el vrea să facă din cursa asta cicloturism. Mă bușește râsul instant, incredibil. Mă binedispun, deși nu mai era nevoie, oricum eram super happy și încep să merg pe curba de nivel.
Și merg, și urc și urc frate, (push bike o grămadă) până ajung la apogeul urcărilor din viața mea. Era o super rampă că mi-era și groază să mă uit la ea, era imposibil de urcat pe jos, cu bicla era de sute de ori mai greu… scot o ciocolată, mă enervez (ce, mi-a trebuit MTB, puteam să mă duc la tura scurtă, puteam să dorm, a trebuit să vin aici pe coclauri, off). Am cedat puțin, răsuflam greu, pulsul era peste limitele admise. Eram terminată. Știam că era ultima urcare grea până să ajung din nou în golul alpin. Sună telefonul. Știam că e Dan, și încep „Că ce e porcăria asta de traseu, e cel mai grea lucru ever”, nu mai aveam nici forță să mai spun ceva. Mă descarc (el terminase plaja, bicicleta de făcut, se spălase) și îmi revin. Și gata, reușesc să urc și ultima porțiune grea din traseu. Aveam 6 ore și încă 2 ore până în maximul de 8 ca să nu ies din regulament.
Vine Dan super fresh în fața mea, eram așa fericită, dar nu reușeam să mă manifest. Până să ajungem la golul alpin sus (punctul maxim de pe traseu), eu am râs încontinuu, nu îmi venea să cred că Dan spune că a fost traseul greu, că îi era foame, sete etc. Mi-a povestit de concurenții care au trecut pe lângă el în timpul în care mă aștepta, Cosmin cică ajunsese cu 20 de minute în fața mea, este bine, îmi spun, stau bine.
Și ce a fost după golul alpin… a fost superb, sentimentul acela că termin cel mai greu traseu din viața mea, nu se compară cu nimic. Coboram, am coborât încet, îmi era frică, Dan era în față, încercam să stau cât mai mult pe urmele lui, pentru că știam că e mai ușor. Mai avem 5 km până la final și fix 9 minute din timp. Mă grăbeam și ca să nu mă împrăștii pe traseu aleg să scot pedalele din spd-uri. Cobor cobor… după 7 ore și 59 de minute după calculele lui Dan, reușesc să termin traseul.
Medalia de argint. Super traseu, super cursă, super super totul.
Am râs pe mașină la întors cât pentru tot sezonul. Frumos weekend 🙂
Mersi: Niki pentru combinezon și tricou, îmi plac super mult și am rămas impresionată de gest.
LE: Se pare că am terminat traseul în 7 ore 39 de minute.
Credit poze: Dan Bistrițeanu, Salvamont Gorj
Anyana's blog 