Tura 5 – Weekend 28 – 29 mai

Intro

Mă întreb câteodată cum, ce făceam dacă nu găseam MTB-ul. Și cred că era totul destul de monoton. Stau la birou și de abia aștept să vină weekendul să mă plimb cu bicla, îmi plac concursurile foarte mult, dar turele astea cu prietenii au un farmec aparte. Există în viața mea niște persoane cu care îmi place la nebunie să merg pe ture. Cu ele am ales să merg în acest weekend. S-a conturat 3/4 din echipa mea de Carpathian Adventure: Dan și Cosmin.

După tura de joi, sunt puțin cam supărată pentru că mi-am rupt pedala SPD, pentru că dintr-o grabă stupidă intră o mașină în mine și intră direct în roata din față + furcă. Până sâmbătă îmi fac o grămadă de scenarii cum că vulpița mea s-a stricat.

Ziua 1

Loc de start: Varlaam
Participanți: Eu, Cosmin, Bogdan, Dan R. și Dan F.
Distanța parcursă:   37 km
Diferență de nivel: 1300 m
Traseu: http://www.bikemap.net/route/1009896

Plecăm din București eu, Cosmin și Bogdan, iar în Buzău ne întâlnim cu cei 2 Dani. După ce se uită Dan la bicla mea, mi se dă verdictul: este ok, furca mea încă funcționează la capacități maxime. Cosmin îmi dă niște pedale, nu sunt atentă că sunt diferite față de ale mele, deși tot SPD, le probez, par ok. Ce probleme am avut pe traseu cu ele, îmi dau seama ca XTR-urile vor fi viitoarea mea alegere. Se încărcau cumplit cu noroi, nu ieșeau ca lumea, nu făceau click, erau rigide, nu reușeam să controlez bicla. Whatever, tacâmul complet. Mă mir sincer că nu am luat nicio căzătură pe tură.

Intrăm pe tură undeva pe la 12, o oră care pentru mine este târzie ca să am chef de trasee, eu de la ora 12 merg încet, funcționez bine dimineața, dacă s-ar putea să plec la 8 pe ture aș fi cea mai fericită. Nu mă agit pe tură, când aștept prea mult și prea mult ceva așa mi se întâmplă. Așa mi s-a înâmplat și la Emmedue, dar aici nu este concurs, nu mă supăr că nu vreau să merg repede.

Traseul este unul interesant pentru că până în vârf este urcare cu o diferență de nivel de 1200 -1300 de m. Este mult, în condițiile în care urcarea este de 18 km. În primii 5 km cred, se întâmplă și primul eveniment din acest weekend, mă depășește Cosmin și trece  destul de tare pe niște pietroaie, se dezechilibrează și cade. Mă opresc și Cosmin exclamă Schimbătorul, mda, nasol, i s-a rupt urchea căzând pe pietrele alea. Din păcate, nu avem la noi ureche și trebuie să se întoarcă la mașină. Echipa pierde un om, continuăm traseul în 4. Eu cu cheful meu de pedalat, încă nu îmi revenisem. Zona era superbă, dar nu funcționa ceva, nu știu, conștientizez că orice om are zile bune de pedalat și zile proaste, eu eram în partea 2. Merg agale, știu că sunt unele rampe pe care le pot urca pe biclă, dar fac push bike. Pentru ce să mă agit, lasă ca mai e și maine una bucată zi.

Ajungem la Stația Meteorologică și vârful este undeva puțin mai sus, ca să ajungi trebuia să urci o rampă ca la Defileul Jiului, numai că mult mai lungă, trebuie să împing de biclă. Nu am chef, nu am niciun chef, știu că nici de coborât nu o să o pot coborî pe biclă și cred că nici nu găseam rostul să urc pe lângă ea, ca după să fac același lucru în sens invers. Dar na, nu pot să fiu eu contra, așa că încep să mă cert în gând, să mă cert că nu mai am ambiție, că cedez la final, că încep să mă enervez pe traseu (și ca sa fie complet în urcarea mea de push, Dan R. trece lejer pe biclă și face porțiunea imediat, incredibil!). După 20 de minute de push bike, ajung sus. Dan F. face atât de multe poze, încât mă binedispune situația, dar coborârea aia, sunt praf pe coborâri, praf și pulbere, coborârea aia este îngrozitoare, vorba lui Dan F., ce nu pot să urc pe biclă, clar nu pot să cobor.


Offf, mi-e atât de frică de coborârea aia, era nașpa, erau pietre mari, înclinația mare, pedalele cu care aveam probleme. Offff, o cobor pe lângă biclă, cobor mult pe lângă biclă pe coborâri, sunt atentă la Dan R., la cum ia virajele, la cum mișcă bicla din corp, interesant.

Mă enervez de sute mii de ori că nu reușesc să fac cuplajul cu pedalele, rămân ultima. Nu mergea nimic, nimic, nimic.

Stop. Ori facem biclă ori dacă nu, mă duc să mă plimb în parc și cu asta basta, păi ne jucăm sau ce înseamnă asta?! Nu am fost eu până acum, vreau să merg și eu pe biclă, îmi place să merg pe biclă, am chef să pedalez și eu azi. Să gândesc faza cu pedalele, decizia finală este să nu mai scot picioarele din ele, vreau să fac coborâre, așa că vreau să trec de băieți și să încep și eu să mă joc pe coborâre, vreau,  vreau să pedalez și pedalez și pedalez și mi-e lene să pun frână, descopăr bolovanii de pe traseu, puțini, dar vreau să văd ce face furca pe ei. Îi caut, sar peste, caut denivelările de pe traseu, îmi place cum se comportă furca. Îmi place, începe să îmi placă. Nu mai vreau să aștept băieții, merg prea încet, eu nu vreau să las mai jos de 30 de km pe oră pe plat, mai e puțin până la final, vreau să mă obosesc, nu reușesc. Unde a fost cheful ăsta până acum?! Ajung atât de repede jos, încât oftez, mai vreau. E bine. Prevăd ziua următoare senzațională. Am chef să pedalez, mai vreau să merg pe biclă. Trebuie să am răbdare, e și mâine o zi. Ne îndreptăm spre cazarea care este în Nehoiu.

Ziua 2

Loc de start: Colonie Siriu
Participanți: Eu, Dan R. și Dan F.
Distanța parcursă:  67 km
Diferență de nivel: 1700 m
Traseu: http://www.bikemap.net/route/1009934

Mă trezesc cu un chef de mers pe biclă incredibil. Totul se mișca cu încetinitorul, micul dejun, montarea biclelor, drumul de 8 km până la începutul traseulei, echiparea, plecarea pe traseu. Pornim 3 de data asta, Bogdan și Cosmin fac tură de picior.

Studiasem traseul ăsta de acasă și mi s-a părut foarte interesant din punct de vedere al profilului: 1300 de m urcare pe primii 30 de km, ceea ce însemna ciclabil 85 % pentru mine, urcări lungi și susținute, pe care eu le ador.

Evenimentul din ziua 2 este următorul: pe la km 15, Dan F. se trezește că nu avea cheile la el, well, pornește spre mașină să vadă dacă le uitase acolo  (ziua de duminică a fost ziua cheilor, am pierdut și găsit cheia de la suport, s-a pierdut cheia de la sala în care țineam noi biclele, noroc că pensiunea avea cheie de rezervă, chestii din astea). Ne spune că ne va ajunge din urmă, eu cu Dan R. pornim mai departe ca să căutam semnal la telefon . Uităm în schimb un detaliu, nu avem decât 6 batoane la noi, pentru un traseu mult mai greu ca în ziua precedentă, cu oboseala din ziua anterioară, cu o noapte semi-dormită… Printre altele, pierdem și fotograful grupului, deci fără fotografii pe Lacul Vulturilor.

La un moment dat, ne abatem de la traseu, după indicațiile unui localnic, care ne informează că vom găsi semnal la telefon ca să vedem ce s-a întâmplat cu Dan și dacă a rezolvat cu cheile. Urcare de 2 km, nu găsim semnal, ne întoarcem și mergem mai departe. Mă simțeam extrem de bine, priveliștea era superbă, urcăm pe lângă un râuleț – îmi plac mult traseele care au apă lângă, sunt speciale. Îmi fac un calcul și estimez vreo 7-8 km până la Lacul Vulturilor și ce văd în fața mea, o urcare, de fapt nu orice urcare, ci urcarea. Musai să povestesc că era o urcare cu pietre ieșite din pământ, cu iarbă printre ele, era ceva greu de imaginat ca frumusețe. Trebuie să nu fac push bike deloc. Nu știu ce era cu mine, urcarea era peste nivelul meu, dar eu țineam neapărat să o fac complet pe biclă. Urcarea avea undeva la 4 km,  o urcare extrem de tehnică și destul de înclinată. Am început să urc, încet-încet, nu îmi venea să cred, superbă urcarea, coordonam perfect bicla, am urcat pe ceas cred 30 de minute fără oprire. Dan îmi spunea să mă opresc, eu nu, că vreau să urc. Voiam să văd cât pot. Îi spuneam că lasă că opresc acolo unde e soare, că mai merg puțin. Evident că la un moment dat nu mai aveam pic de energie și opresc brusc. Beau apă stau, 2 minute să mă odihnesc și mai urc 15 minute. Senzațională urcarea. Știam că o să cobor tot pe aici, de abia așteptam, vroiam să mă bucur de fiecare piatră din asta pe coborâre, doar prinsesem gustul de coborât pe pietre din ziua precedentă. Ajung sus, calculele mele dădeau cu minus, mai aveam de fapt 5 km. GOD! Puteam să stau și eu cuminte fără să forțez.

Urmează niște porțiuni de push bike pe care mi-a fost efectiv rău de la faptul că nu mâncasem pe traseu decât un baton. Îl aud pe Dan că începe să vorbească cu mine Hai, Ana că știu că poți. Mda, a început să lucreze la moralul meu, înseamnă că e tristă situația. Cum îi spuneam și lui, vedeam 2 Dani în față și 2 Felt-uri. Aleg să nu îmi mai consum energia procesând sfaturile lui Dan, nu mai răspund. Și îmi pun mintea la bătaie să depășesc primul zid din viața mea (că doar și așa mă plângeam că nu știu poanta cu zidul, că nu mi s-a întâmplat). Trebuie să ajung la Lac punct, moartă coaptă. Aud eu pe fundal că mai sunt 3 km, sunt convinsă că Dan încă lucrează la moralul meu și nu îl cred, mă și supăr că am eu impresia că mai sunt 10 km și că nu vrea să îmi spună. Și pff, trec de ultimele urcări, văd în față o mare baltă care nu se poate ocoli. Dan îmi spune să merg după el, eu mă concentrez să memorez partea din baltă pe care a aborat-o dar eram obosită așa că ajung în mijlocul bălții (a se citi jumate de metru apă), apa era până la jumatea biclei. Reușesc să mă mențin pe biclă, sunt happy, se vede Lacul Vulturilor. Ajunsesem și stau jos, eram cam terminată 🙂

Situația era hilară când deschid rucsacul să mâncăm: ospățul nostru: 2 batoane de persoană. Mi se luase de batoane, deja după primul mi-era lehamite, mă forțam să mănânc. Dan spune pe bună dreptate că trebuie să plecam în 15 minute, mă conformez, aveam încă nevoie de 30 ca să îmi revin, dar știam că trebuie să mergem pentru că deasupra noastră se vedeau norii de ploaie. Mă ridic și este promițător, nu chiar în formă maximă dar na, mult mai bine.

Fac push bike pe porțiunile din golul alpin și mergem vreo 3 km, până când, din zare se vede un Făt Frumos pe un Ideal albastru. Celălalt DAN. DAN, mâncare, DAN, mâncare. Mi-a revenit zâmbetul, am mâncat, mi-am revenit complet. Eram foarte bine.

Începem să coborâm, evităm ploaia, traseul era ud în fața noastră, afară era răcoare, pentru mine, vremea perfectă. Superbe coborâri, nu mai aveam treabă cu nimic, pietrele erau ale mele, așa încetuț trebuie să învâț să cobor. Mă relaxez pe biclă, nu îmi mai e frică de coborâri, curbele, îmi plac curbele pe coborâre, îmi place să cobor pe traseu ud. Este senzațional. Ajung la coborârea pe care o așteptasem, cea numai cu pietre. Incredibil cum de data asta bicla chiar mă asculta, superbă coborâre. După care traseul se face cu bălți și noroi, eram în elementul meu. Coborâri pe firul apei, le ador 😀 Schimbatul sensului de mers în coborâre, un minus de al meu, așa ca aleg să iau toatre bălțile, trec iar pe niște bolovani din apă, printr-un pârâu. Oh, v-am spus cât de mult îmi plac bolovanii pe traseu, da?!

Și nu știu, până la final a fost superb și au fost multe faze foarte drăguțe, încercam să fiu foarte atentă la cei 2 Dani, să învâț cât mai mult din tehnica lor. Mă fascina tehnica lui Dan R. de a coborî, nu știu, era așa din alt peisaj totul. Traseul din ziua 2 a fost superb.

Credit poze: Dan F.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s