Prima Evadare – 13 mai 2012

12 mai 2012 – ora 23.30 – ajung acasă de la Snagov; adorm – ultimele 2 săptămâni au fost foarte drăguțe, chiar dacă iar nu am reușit să ies cu bicla deloc, chiar dacă cu o zi înainte de concurs trebuie să recuperez niște nopți  albe. Sunt detalii care acum nu mă mai consumă. Plus, nu mai simt niciun ”pressing” extern. Nu mai merg ca anul trecut, nu mai vreau să demonstrez nimănui nimic. M-am ”aranjat” ca să îi spun așa și sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut.

13 mai 2012

Trezitul cu o porție de paste. Atâtea paste am mâncat anul trecut, încât acum nici măcar apetisante nu îmi mai par. Whatever! Sunt foarte bine dispusă, așa că aranjez totul meticulos. Iau porția de magneziu, pun frumos gelurile în buzunărele din tricou, pun telefonul și căștile într-o pungă. Încă sper să plouă și îmi echipez bicla cu cauciucuri de noroi. M-am obișnuit și cu asta, dacă îmi puneam cauciucurile de uscat, ploua de rupea. Mă distrez, ce să mai. Sunt 2 ani de când am participat la prima ediție de la Prima Evadare. Ohh, ce vremuri și alea. Sunt nostalgică?! Nu nu, vreau să pedalez azi, nu am loc de alte sentimente pe cursă. Să îmi pun target? Da, ideal ar fi să termin în 4 ore.

Pentru că mi-e puțin teamă să nu prind aglomerația din ultimele rânduri, mă pun exact în primul rând de după primii 100 și elite. Vremea este superbă, cauciucurile mele de noroi se încadrează în peisaj :p Dezavantajul acestor cauciucuri este că, deși sunt de 1.8, nu au nicio treabă cu viteza, în schimb în noroi sunt fenomenale. Nu, la tura asta nu a fost noroi.

Nivelul meu de pedalat este undeva în care în jurul meu se vorbește numai de bicle, strategii, rapoarte (foaie mare, foaie mica, pinion 3, 2, 4 – eh, chestia asta cu raportul ideal pentru a pedala nu am înțeles-o niciodată), ai mâncat paste, cât te-ai antrenat în ultimul timp, revizii chestii. Se estimează timpi  și în stânga și în dreapta mea. Neinteresant. Eu sunt curioasă doar de 2 persoane în această cursă: Cleppe – cel mai bun de la masculin și de Zsuzsa –cea mai buna tipă din țară. Timpii lor o să fie interesanți, plus pe acești oameni nu i-am văzut în niciun fel de conflicte, nu au aerele de mari cicliști (prin mari cicliști înțeleg acei oameni, care, deși merg constant plat 15 km pe oră, se supără că vezi Doamne, te-ai oprit când culmea, nu mai aveai cum să înaintezi).

Bun bun, să revenim la lucruri palpabile. Startul, de exemplu. Se pleacă bine, chiar destul de tare dar nu mă agit. Stau frumos pe linia mea și îmi asum condiția de a fi depășită. Sunt foarte mulțumită de faptul că în pădure se menține un ritm relativ ok, nu sunt deloc încetinită și nici nu sunt accidente . Bălțile de pe traseu se pot ocoli fără probleme. Dacă trec de pădure fără să fiu încetinită prea mult, după aia va fi destul loc pentru toată lumea.

Lucrul pe care îl remarc pe traseu este faptul că sunt foarte mulți care merg bine pe plat (oricum, mai bine decât mine) dar care, pe porțiunile cu rădăcini sau denivelări încetinesc subit și se pierde tot fun-ul. Același lucru se întâmplă pe toate single race-urile. Oh, cât îmi doresc niște urcări sau coborâri.

Trec de centură. Îmi plac voluntarii, mă bucur să îi văd.

Față de alte dăți când mergeam lângă cei care pedalau puțin mai încet, observ că în ultimele mele curse, nimeni nu mai vorbește cu nimeni, toată lumea e concentrată pe ceea ce face. Hmm.

Ajung la primul checkpoint și mă opresc cât să iau primul gel. De acasă planul era să iau primul gel la CP1, iar pe al doilea la CP2. Apă trebuie să beau constant ca să nu simt senzația de oboseală. Miraculos a fost karcher-ul de apă prin care am trecut după CP1. Urmează  o coborâre drăguță spre lac și mă poticnesc puțin în oamenii din față care încetinesc din cauza cărării înguste.

Încerc să mă adun, pregătindu-mă de ultimii 10 km, mai aveam până să ajung la ei, dar oricum, de anul trecut știam că vor fi grei și că o să simt că nu se mai termină. Ok, prin urmare simt că efectiv mă ia vântul pe câmp și mă pun strategic în trena persoanelor din fața mea, cărora le mulțumesc cu această ocazie. Mai cu o viteza de croazieră ajung și la CP2. Nu trag de mine, știu că sunt cel puțin 7 fete în fața mea.  La CP2 trebuia să mă opresc, însă nimeni din fața mea nu a oprit… Ciudat. Merg și eu mai departe.

Ultimii 10 km. Distractivi de altfel. Sunt happy că se termină și că sunt bine. După încă o porțiune de câmp, intrăm în pădurea cu dâmburi. Am norocul să stau în spatele cuiva care cred că avea un moment de cugetare maximă pe traseu pentru că mergea extrem de încet. Îi stau în trenă vreo 5 minute și îl depășesc. Din ambiție cred că mă depășește înapoi, încep să râd.

Finish –ul îl trec repede, nu prea îmi place mie sa poposesc în zona de finish și caut orice persoană cunoscută.  A fost frumos, nu am simțit vreo greutate în această cursă.

Plusuri : mi-a placut mult atmosfera de la start, organizarea, RedBull-ul de la sfârșit a fost genial.

Minusuri: nu ar fi lipsit niște noroi pe traseu…

Anunțuri

4 răspunsuri la „Prima Evadare – 13 mai 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s