28 iulie 2012 – Cheile Râșnoavei Adventure

Un concurs și un concept destul de interesant și nou, un pic altceva față de restul evenimentelor de alergare /mtb. Mi-ar fi plăcut să spun lucruri frumoase și de organizare, dar sper ca anul viitor va fi mult mai bine și se va simți mai multă implicare din partea organizatorilor. Au fost multe minusuri, dar mă așteptam, într-o mai mică sau mai mare măsură.

De vineri seara îmi dau seama că sâmbătă voi avea o zi aiurea (acuz o indigestie de ceva zile și o proastă hidratare, plus o alimentație relativ haotică combinată cu unele alergări destul de slăbuțe din ultima săptămână), deci decizia mea este să reușesc să termin.

Cum ziua bună se cunoaște de dimineață, nu reușesc să degresez bicicleta ca lumea, și simt o uzură destul de mare în lanț. Pedalez puțin și simt că ceva nu este în regulă, dar nu sunt atât de tehnică să îmi dau seama ce este.

Foarte slabă ședința tehnică iar startul se amână de la 10.30 la 11.20. În general nu mă stresez cu din astea, dar acum simt fiecare rază de soare și cam vreau ca totul să se termine mai devreme.  Simt cât de rău stau după cum merg pe biclă, asfel că din primele 10 minute nu reușesc să trag de mine. Sunt tristă dar se mai întâmplă. Iau un gel care se dovedește fără folos, traseul vine cu porțiuni de push bike destul de lungi și se duce undeva la un 40% neciclabil. Faptul că mi se încețoșează privirea și toate coborârile le fac pe lângă biclă îmi pune mari semne de întrebare asupra posibilității mele de a termina acest duatlon. Mă gândesc ce ușor renunță unii la primele semne de oboseală sau la toate abandonurile pe care le-am blamat săptămâna trecută la 7500. Ar fi păcat. Că voi ieși pe locul patru este un sentiment destul de frustrant în aceste momente pentru că parcă întărâtă puțin dorința de a nu mai merge mai departe. Dar îmi amintesc că mie mi-e dor să alerg pe munte și că voi regreta toată săptămâna următoare dacă nu voi face asta. Continui.

Crunt a fost schimbul pe alergare, eram amețită și înfometată, am un mare blank cu ce s-a întâmplat atunci. Nu era nimeni care să îndrume încotro este traseul, eu țineam minte că este undeva la stânga, dar era undeva pe dreapta. În fine, fac schimbul foarte greu auzind doar niște frânturi cu ia magneziu, ia activator, ia gel. Nu știu ce am luat până la urmă dar măcar vedeam și eu mai bine. Decid să merg cu bețele – și o decizie care se dovedește a fi  în final foarte bună.

Ies frumușel pe poartă și când colo un grup de vreo 15 persoane se întoarce, toți duatloniști. Imaginea era hilară și la starea mea de oboseală nu puteam decât să râd de comicul situației, nu nimeriseră traseul și s-au întors. Tot grupul se întoarce la locul de start. Cum mie dacă mi se pune ceva în cap nu prea mă poate convinge cineva să renunț cu una cu alta, îmi doresc mult să termin și partea de alergare. Cele 3 fete care s-au întors în același grup, se bagă și ele, astfel că pornim în căutarea traseul vreo 7 alergători împreună cu vreo 3 bicicliști care se oferă să ne găsească traseul. Dau bețele unuia dintre ei. Nu pot clar să țin ritmul fetelor, nu am nici un ritm de altfel, merg alerg, mai mult merg. Mă plâng lui Radu că vreau ciorbiță, îmi venea și mie să râd că merg pe plat în loc să alerg, dar nu înțeleg care a fost problema cu mine, nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Rămân singură după ce recuperez bețele și intru în pădure. Ciudat că pentru prima oară pe timp de zi îmi este frică de pădure. Acum îmi dau seama că de la oboseală pentru că eu vedeam la un moment dat lupi și auzeam tot felul de foșnete ciudate. Am făcut acea urcare în 2 ore, percepția mea este că a fost cea mai grea urcare ever. Visez la un checkpoint și îmi revine suflul, pulsul îmi scade și într-un final mă simt mai bine, astfel că încep să alerg. Cad după ce vechea problemă cu genunchiul care mai fuge când îl apucă, revine. Mă enervez tare că aproape că îmi dau lacrimile de draci. Nu mai pot să alerg asta era clar, mă ridic agale să văd dacă în mers o mai puteam duce până la final, vreo 3 minute am șchiopătat dar pot să duc cursa la final pentru că genunchiul doare numai la alergare.

Checkpoint unde mănânc cele mai bune grefe din toată lumea. Cică mai sunt 10 kilometri până la final, mă uit înspăimântată la ceas , cum să termin 21 de kilometri în 4 ore, păi nici când nu am alergat niciodată nu am fost așa varză. În 30 de minute ajung la drumul forestier pe care aveam să fac încă 3 kilometri până la final.  Bucuroasă ca de obicei că am terminat.

Am scos niște timpi puțin mai slabi față de ce mă așteptam eu, dar a fost un concurs drăguț:

Biclă: 17 km – 1h 46 min

Alergare: 17 km – 2h40 min

Anunțuri

Un weekend oarecare

Mor de curiozitate, ceea ce mă determină să fac tot posibilul să ajung la un eveniment care se demonstrează a fi unul dintre acele concursuri la care vreau să particip și eu.

7500 Maraton – văzut din exterior.

Plec din București pentru a vedea cum se descurcă niște oameni excepționali la cel mai greu ultramaraton din țară: 90 de kilometri alergare montană cu o diferență de nivel de 7500 de metri. Ceva inexplicabil de greu. Merg ca ”suporter” pentru două echipe, prima formată din Ionuț (care deși face de puțin timp alergare, aleargă bine) și Dragoș (fost partener la Carpathian Adventure, un om cu o voință de neimaginat), iar a doua formată din Radu și Daniel, două persoane care au ajuns să mă facă să iubesc să alerg.

La intrarea în Sinaia, îi dau mașina lui Ionuț și, chiar dacă nu am nici un chef, trebuie să fac un mini antrenament de biță până la Padina. Știu drumul pe de rost, că deh este a treia oară când îl urc și vreau să îmi îmbunătățesc timpul de 3 ore pe care l-am scos în ultimele dăți – acum trebuia ca în maxim 2 ore să ajung la Padina, iar apoi la Peștera, unde vroiam să asist la ședința tehnică pentru ultra maraton.

Încă o tură singură de 30 de kilometri, pe Sinaia-Dichiu-Bolboci-Padina. Pun căștile pe urechi ca să nu mai aud apostrofările diverșilor turiști și pornesc. Aveam mult asfalt pe traseu, dar sunt foarte mulțumită pentru că este o urcare foarte frumoasă, pe un soare care îmi mai pune un strat de bronz tocmai bun ca să trebuiască să port iar bluze lungi la serviciu. Ce gândesc eu pe turele astea, heh, parcă îmi pun toate gândurile la zid, analizez unele greșeli și mă deconectez complet de toate problemele pe care în timpul săptămânii mi le creez singurică.  Mi-am stricat ciclocomputerul și trebuie să remarc că îmi este mai bine fără el, cred că nici nu îmi mai pun. O să îmi iau un ceas cu puls și o să merg numai după trackurile de la trasee. Fac dreapta îndreptându-mă spre Cabana Valea Dorului și opresc la un izvor ca să schimb apa. Mănânc în grabă un baton cu musli și pornesc din nou la drum.

Lacul Bolboci – și primul obiectiv turistic  – albastru… turcoaz…. Mă face să visez la zilele croate, iar liniștea uneori deranjată de ceva mașini care mă depășesc mă calmează.

De obicei, ca să nu îmi fie urât încep când sunt singură, cânt în gura mare.

Această parte din traseu îmi place mult pentru că pentru 5 kilometri am lacul în dreapta mea și se vede din ce în ce mai jos, pe măsură ce înaintez. Ajung în chei și mă bucur de peisaj. Chiar dacă este mult mai aglomerat față de alți ani, sus mă așteaptă o cola rece și o ciorbiță bună bună.

2 ore și 10 până la Padina. Obiectiv îndeplinit.

Trag tare până la Peștera unde sunt multe corturi. Câtă lume va alerga la acest maraton… aproximativ 70 de echipe la 90 de km și 80 de echipe la tura scurtă de 45 de kilometri.

Nu știu de băieți, dar eu clar am multe emoții pentru ei. În cap mi se afișează profilul de la cursa lungă, moral este mult 90 de kilometri. Dar am încredere că va fi bine. Ciudat sentiment de a nu participa la cursă. Echipele pleacă la 18 și au un timp limită de 40 de ore. Mie cred ca mi-ar lua cel puțin trei zile să termin așa ceva. Se pleacă tare, hmmm…. Cel mai bun timp, de anul trecut este 18 ore, anul acest se va termina în aproximativ 20 de ore. Mă învârt până la ora 23 și decid că trebuie să dorm până vine Pro Team. Silviu Bălan trece pe la 23.30, echipa lui avea să câștige acest concurs. Printre picături adorm și aproximez că undeva pe la 12 noaptea, trebuie să apară și Pro-ul. Ora 1 avea să anunțe că datorită unei alegări mai în forță pe primii 20 de kilometri, Daniel este nevoit să abandoneze. Atât de mult îmi doream să termine bine, încât sentimentul a fost aiurea, așteptând să îmi spună la final ”Hai Ana, ieși din cort că fac mișto, nu am abandonat”. Din păcate nu a fost așa.

Până pe la 5 dimineața, auzeam aplauze la fiecare echipă care trecea prin CP, zici că era un party în permanență.

ARC Team-ul ajunge la 5.30 la cort și se culcă pentru aproximativ o oră. 15 echipe abandonate pe primii 30 de kilometri. Cum o fi să alergi un ultra??? Care sunt acele puncte limită, cum abordezi acele ziduri de care te lovești, în echipă? Ești suficient de puternic să tragi pentru celălalt? Al doilea îți oferă acel confort moral în caz că clachezi? Câtă putere psihică îți trebuie să termini așa ceva într-o echipă de două fete? Gianina, Diana, Sis, am cea mai mare admirație pentru ele, pentru toți care termină așa ceva. Stând la finiș, atât pentru tura scurtă cât și pentru cea lungă, am văzut bucurii de nedescris pe fețele celor care au trecut linia de sosire… cum o fi un 7500? Promit că la anul voi încerca traseul scurt. Și notez aici ziua și ora. O recomandare din tot sufletul către oamenii cărora le place muntele. Cu acest concurs am ajuns să iubesc Bucegii. Și mie niciodată nu mi-au plăcut Bucegii.

ARC team-ul termină cu 8 minute înainte de timpul limită. Mă bucur.

Încercare eșuată de a ajunge la Omu pe biclă pe sub telecabină, gânduri umbrite de jumătăți de măsură, de aerul tare de munte, de vin, oameni, momente și discuții la un pahar de bere undeva pe terasă la Padina. Am avut un week-end extraordinar, am cunoscut niște oameni deosebiți, și da, mă repet și da, îmi place.

Credit poze: Horațiu Moarcaș, Florin Totalcă

15 iulie 2012 – Maratonul Vinului

„- Mi-e dor de mare. Îmi place la mare că ești curat tot timpul. Marea te spală.
– Și ești sarat, nu? Te spală și te sărează.
– Tu ai fost vreodată la mare?
– Nu, da’ am visat că am fost. Într-o zi mi-a intrat nisip în ochi și am plâns toată ziua.
[…]
– Mda, și am visat o căsuță de paie pe plajă, în care o să stau și iarna, și vara.

[…]

– Păi și nu intră apa în căsuță când e furtună?
– Nu. Când e furtuna intrăm noi în apă și ne plimbăm prin valuri. ”

MarVin (Maratonul Vinului) este un maraton foarte drag mie, în primul rând pentru că toți banii care se strâng din înscriere sunt donați, anul acesta, pentru Casa Roza, o organizație care se ocupă de persoane cu dizabilităţi fizice şi mintale.

O organizare cum rar mai vezi, ceva exemplar cum scriam într-un comentariu. Un mare plus pentru apa și cola-ul la discreție de la sfârșitul traseului, pentru toți voluntarii care nu au fost puțini pe traseu, pentru marcaj, pentru starea pozitivă a tuturor. M-am simțit excelent.

Se anunță un cod galben și o temperatură de aproximativ 40 de grade pentru ziua concursului. Cum am fost mai prinsă în ultimele zile, cu câteva minute înainte de start studiez traseul scurt, pe care aveam să alerg – 30 de kilometri, 3 urcări susținute, ar trebui să fie complet ciclabile. Întreb pe cineva de lângă mine și îmi spune că a doua urcare e puțin mai grea, astfel că marchez punctul în care să iau gelul. Și gelurile astea, măcar un efect placebo să îmi dea și sunt fericită.

3.2.1, se pleacă într-un ritm foarte bun și pot să fac încălzirea pe care am sărit-o la început. Până să ajung la prima rampă, îmi dau seama că am o stare ok și că pot să trag de mine. Urcarea susținută durează undeva la 8 km terminându-se la primul check-point. Mi-o amintesc perfect de anul trecut. Resimt căldura, dar mă hidratez la cel mai mic semn de amețeală.

La coborâre tânjesc după vântul care mă izbea din față. O depășisem la urcare pe Vanessa și mă așteptam din clipă în clipă să o văd lângă mine. Atu-ul meu a fost soarele, organismul meu se comportă relativ bine pe condiții hot. Bun bun, dar să nu mă îmbăt cu apă rece, habar nu am câte fete sunt în față, dar nici nu vreau să aflu.

Pe a doua urcare mai depășesc o fată, care are o mare pană și trage pe dreapta. Din stânga mea aud că afară sunt 45 de grade – greu de crezut, încă nu resimt căldura așa de nasol și fac urcarea cu mici dificultăți din cauza terenului uscat și crăpat. La CP 2 torn efectiv o sticlă de apă pe mine și pornesc pe ultimii 10 kilometri. Nu mă miră zecile de pene din jurul meu și râd când îmi amintesc de anul trecut când am stat 30 de minute să rezolv o pană :p

Ultimii 4 kilometri au fost cel puțin funny. 2 au fost urcare, deja era ora 12 fără ceva și simt și eu că îmi e puțin cald, după care și mai cald după… pfai… hai se poate mai cald de atât?! Cadența mea era uitată în București, ajung cred eu la un 6 kilometri/oră. Fu cald și mă felicit că am ales traseul scurt. 2 kilometri de coborâre. YUPPPIII! Evident că mă dezechilibrez –lucrurile care par simple sunt mai complicate – și redresez bicla în ultima secundă, suficient de bine ca să nu mă împrăștii și să scap doar cu niște zgârieturi artistice. Îmi revine aerul pe ultima porțiune de asfalt și fac o cursă curată până la final.

Reușesc un frumos loc 2 la general feminin și un loc 1 pe categoria mea de vârstă, 14 -29 de ani.

  1. Oana Soare 1h 50min
  2. Eu 1h 53min
  3. Vanessa Plumbota 1h 59min

1.07.2012 – Duatlon Țara Bârsei

Cineva îmi spunea la un moment dat că nu trebuie să ne găsim scuze pentru ce facem într-un concurs, astfel că, dacă ne pierdem, dacă ne lovim, ne rupem lanțul, facem pană, aceste lucruri sunt uneori inevitabile, cel puțin la nivel meu sportiv, fiecare cursă trebuie să o simțim, să o facem cu plăcere și să ne bucurăm de traseu. Da, se bate cap în cap cu faptul că particip la concursuri când aș putea să fac o tură de plăcere cu prietenii, dar este mult mai simplu să plătesc o taxă, să am totul organizat și să mă joc puțin cu limitele mele. Îmi plac persoanele care sunt fair play pe traseu, după și în general; nu îmi plac răutățile și gesturile gratuite, mă distrez peste măsură de tipii care mă au ca punct de reper pentru performanța lor ciclistă… mă antrenez prea puțin ca să fie cazul de așa ceva . Anul acesta am învățat ceva nou, să pierd.

În ciuda părerilor din jurul meu, cum că acest duatlon nu a avut parte de cea mai bună organizare, mie mi-a plăcut la nebunie. Cu o zi înainte, sunt singura din tot grupul participant la duatlon care decide să facă o recunoaștere de traseu mtb. Fac aproape 20 de kilometri de asfalt până să ajung la Complexul Sportiv din Râșnov, eram undeva în Zărnești; nici nu îmi trece prin cap că traseul ar putea fi nemarcat sau că aș întâmpina probleme în recunoaștere, îl iau pe Zen cu mine și totul decurge minunat, nimeresc traseul și am parte de o superbă tură de 17 km într-un ritm mai susținut decât îmi doream pentru o zi înainte de concurs.

Dimineața de concurs mă încearcă o mică oboseală din tura de ziua anterioară, dar cred că aceste lucruri se pot depăși, astfel că o să merg în același ritm ca și cum nu am ieșit ziua precedentă, doar că o să îmi fie mai greu pe partea de respirație. Mă bazez mult pe proba de bicicletă ca să îmi micșorez minusul pe care o să îl am la alergare: după o săptămână de la căzătură, de abia de 2 zile reușesc să calc pe picior și încă simt durerea. Ca să nu mă impacientez fără sens, nici nu forțez deloc genunchiul prin antrenament specific de alergare, prima alergare având să fie în concurs – a trecut ceva de când am alergat la Hercules.

Îmi place startul, unul în care se delimitează categoria avansați de cea amatori.

Da, particip la amatori individual, fiind al doilea duatlon din viața mea. Îmi plac duatloanele și o să încerc pe viitor și un antrenament pentru un triatlon – încă nu am găsit unul la care să pot și ajunge, dar mi-ar prinde bine puțin înot pentru recuperare.

Probele de la amatori individual sunt:

17 km bicicletă – diferență pozitivă de 700 metri

9 km alergare montană – diferență pozitivă de 400 metri

Ordinea: bicicletă – alergare.

Traseele acestea scurte de la duatloane (am fost și la Brașov) au specificul prezenței unor elemente tehnice. Mie mi se par mai grele din cauza asta, față de un maraton clasic de MTB.  La prima urcare am dificultăți pentru că toată lumea face push bike, este o porțiune pe care eu o pot face pe biclă, de aceea, ca să nu pierd chiar mult, înccerc să alerg pe lângă biclă într-un push bike mirific – m-au ajutat cât de cât semimaratoanele de alergare la care am participat anul ăsta.

Este clasic pentru mine faptul că persoanele pe care le depășeam pe urcări mă ajungeau la coborâri. Fiindu-mi și mai tare frică de săptămâna trecută când am căzut, acum clar fac coborârile periculoase pe lângă bicicletă. Concret, în alergare am reușit să depășesc o persoană care mergea pe biclă la o coborâre din asta ”periculoasă”, băieții care mă depășesc sunt amuzați de o persoană care aleargă de nebună pe lângă biclă. Îi încurajez și le explic glumind ”sunt praf praf praf”.

Ajung la partea mea preferată de pe traseu, o urcare lungă și susținută, unde mai depășesc vreo 3 concurenți. În total, au fost 3 push bike-uri, dar m-am simțit foarte bine pe ele. Întreb voluntarii câte fete sunt înaintea mea, 2, iar în spatele meu este Kinga, care după alură și din ce am văzut-o pe urcări înainte să o depășesc, va alerga bine, oricum mai bine decât mine. Trebuie să trag mai tare să scot un timp onorabil pentru partea de biclă, mă aștept să nu pot alerga din cauza genunchiului, dar important este să termin. Iau aproape un brad în brațe și mă trezesc într-un șanț, mă amuz… dacă și de pe loc cad, păi pe coborâri sunt as 😛

Mai e puțin până la sfârșitul probei de mtb, văd deja ultima pantă și sosirea.

Timp mtb: 1h 55min

Simt căldura înăbușitoare, dar după ce fac schimbul și iau gelul, nici prin gând nu îmi trece cum că ar trebui să iau la mine și bidonul de apă. Ok, tura de alergare mi se pare grea, aveam 2 opțiuni, să mă opresc să îmi revin, deși nu aveam pic de apă la mine pentru hidratare sau să merg tot traseul, 9 km în 2 ore, maxim 2 ore trebuie să rezist, mă uit la ceas, să înceapă numărătoarea inversă.

Urcare – Ana pas, Ana la pas. Îmi este chiar destul de greu până la punctul de alimentare, unde sincer… nici nu mai știu ce am luat în afară de apă. Îmi mai revin, adopt un stil de pas mai alert, iar la unele coborâri chiar alerg. Mi se spune că mai sunt 3 kilometri până la final, iar în fața mea sunt vreo 2-3 fete, aici este momentul în care Kinga se apropie alergând și mă depășește. Sunt puțin tristă pentru că o să ies a patra, dar trebuie să mă mai antrenez pe alergare. Alerg cât mai pot din traseu, până văd asfaltul și locul de final. Sunt amețită de la efort, dar sunt încântată că termin. A fost un traseu destul de drăguț.

Mă uit la clasament, sunt a treia fată… CUM? Mă uit din nou… de 7 ori… Am luat podiumul, la alergare am scos 1 oră și 15 minute, nu îmi venea să cred. Un timp total de 3 ore și 11 minute, la 3 minute de Kinga și, comparativ cu clasamentul de anul trecut cu 10 minute mai repede decât câștigătoarea de la individual. Sunt extrem de mulțumită de rezultat.

Credit poze: Feraru Silvia, Dan