Un weekend oarecare

Mor de curiozitate, ceea ce mă determină să fac tot posibilul să ajung la un eveniment care se demonstrează a fi unul dintre acele concursuri la care vreau să particip și eu.

7500 Maraton – văzut din exterior.

Plec din București pentru a vedea cum se descurcă niște oameni excepționali la cel mai greu ultramaraton din țară: 90 de kilometri alergare montană cu o diferență de nivel de 7500 de metri. Ceva inexplicabil de greu. Merg ca ”suporter” pentru două echipe, prima formată din Ionuț (care deși face de puțin timp alergare, aleargă bine) și Dragoș (fost partener la Carpathian Adventure, un om cu o voință de neimaginat), iar a doua formată din Radu și Daniel, două persoane care au ajuns să mă facă să iubesc să alerg.

La intrarea în Sinaia, îi dau mașina lui Ionuț și, chiar dacă nu am nici un chef, trebuie să fac un mini antrenament de biță până la Padina. Știu drumul pe de rost, că deh este a treia oară când îl urc și vreau să îmi îmbunătățesc timpul de 3 ore pe care l-am scos în ultimele dăți – acum trebuia ca în maxim 2 ore să ajung la Padina, iar apoi la Peștera, unde vroiam să asist la ședința tehnică pentru ultra maraton.

Încă o tură singură de 30 de kilometri, pe Sinaia-Dichiu-Bolboci-Padina. Pun căștile pe urechi ca să nu mai aud apostrofările diverșilor turiști și pornesc. Aveam mult asfalt pe traseu, dar sunt foarte mulțumită pentru că este o urcare foarte frumoasă, pe un soare care îmi mai pune un strat de bronz tocmai bun ca să trebuiască să port iar bluze lungi la serviciu. Ce gândesc eu pe turele astea, heh, parcă îmi pun toate gândurile la zid, analizez unele greșeli și mă deconectez complet de toate problemele pe care în timpul săptămânii mi le creez singurică.  Mi-am stricat ciclocomputerul și trebuie să remarc că îmi este mai bine fără el, cred că nici nu îmi mai pun. O să îmi iau un ceas cu puls și o să merg numai după trackurile de la trasee. Fac dreapta îndreptându-mă spre Cabana Valea Dorului și opresc la un izvor ca să schimb apa. Mănânc în grabă un baton cu musli și pornesc din nou la drum.

Lacul Bolboci – și primul obiectiv turistic  – albastru… turcoaz…. Mă face să visez la zilele croate, iar liniștea uneori deranjată de ceva mașini care mă depășesc mă calmează.

De obicei, ca să nu îmi fie urât încep când sunt singură, cânt în gura mare.

Această parte din traseu îmi place mult pentru că pentru 5 kilometri am lacul în dreapta mea și se vede din ce în ce mai jos, pe măsură ce înaintez. Ajung în chei și mă bucur de peisaj. Chiar dacă este mult mai aglomerat față de alți ani, sus mă așteaptă o cola rece și o ciorbiță bună bună.

2 ore și 10 până la Padina. Obiectiv îndeplinit.

Trag tare până la Peștera unde sunt multe corturi. Câtă lume va alerga la acest maraton… aproximativ 70 de echipe la 90 de km și 80 de echipe la tura scurtă de 45 de kilometri.

Nu știu de băieți, dar eu clar am multe emoții pentru ei. În cap mi se afișează profilul de la cursa lungă, moral este mult 90 de kilometri. Dar am încredere că va fi bine. Ciudat sentiment de a nu participa la cursă. Echipele pleacă la 18 și au un timp limită de 40 de ore. Mie cred ca mi-ar lua cel puțin trei zile să termin așa ceva. Se pleacă tare, hmmm…. Cel mai bun timp, de anul trecut este 18 ore, anul acest se va termina în aproximativ 20 de ore. Mă învârt până la ora 23 și decid că trebuie să dorm până vine Pro Team. Silviu Bălan trece pe la 23.30, echipa lui avea să câștige acest concurs. Printre picături adorm și aproximez că undeva pe la 12 noaptea, trebuie să apară și Pro-ul. Ora 1 avea să anunțe că datorită unei alegări mai în forță pe primii 20 de kilometri, Daniel este nevoit să abandoneze. Atât de mult îmi doream să termine bine, încât sentimentul a fost aiurea, așteptând să îmi spună la final ”Hai Ana, ieși din cort că fac mișto, nu am abandonat”. Din păcate nu a fost așa.

Până pe la 5 dimineața, auzeam aplauze la fiecare echipă care trecea prin CP, zici că era un party în permanență.

ARC Team-ul ajunge la 5.30 la cort și se culcă pentru aproximativ o oră. 15 echipe abandonate pe primii 30 de kilometri. Cum o fi să alergi un ultra??? Care sunt acele puncte limită, cum abordezi acele ziduri de care te lovești, în echipă? Ești suficient de puternic să tragi pentru celălalt? Al doilea îți oferă acel confort moral în caz că clachezi? Câtă putere psihică îți trebuie să termini așa ceva într-o echipă de două fete? Gianina, Diana, Sis, am cea mai mare admirație pentru ele, pentru toți care termină așa ceva. Stând la finiș, atât pentru tura scurtă cât și pentru cea lungă, am văzut bucurii de nedescris pe fețele celor care au trecut linia de sosire… cum o fi un 7500? Promit că la anul voi încerca traseul scurt. Și notez aici ziua și ora. O recomandare din tot sufletul către oamenii cărora le place muntele. Cu acest concurs am ajuns să iubesc Bucegii. Și mie niciodată nu mi-au plăcut Bucegii.

ARC team-ul termină cu 8 minute înainte de timpul limită. Mă bucur.

Încercare eșuată de a ajunge la Omu pe biclă pe sub telecabină, gânduri umbrite de jumătăți de măsură, de aerul tare de munte, de vin, oameni, momente și discuții la un pahar de bere undeva pe terasă la Padina. Am avut un week-end extraordinar, am cunoscut niște oameni deosebiți, și da, mă repet și da, îmi place.

Credit poze: Horațiu Moarcaș, Florin Totalcă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s