28 iulie 2012 – Cheile Râșnoavei Adventure

Un concurs și un concept destul de interesant și nou, un pic altceva față de restul evenimentelor de alergare /mtb. Mi-ar fi plăcut să spun lucruri frumoase și de organizare, dar sper ca anul viitor va fi mult mai bine și se va simți mai multă implicare din partea organizatorilor. Au fost multe minusuri, dar mă așteptam, într-o mai mică sau mai mare măsură.

De vineri seara îmi dau seama că sâmbătă voi avea o zi aiurea (acuz o indigestie de ceva zile și o proastă hidratare, plus o alimentație relativ haotică combinată cu unele alergări destul de slăbuțe din ultima săptămână), deci decizia mea este să reușesc să termin.

Cum ziua bună se cunoaște de dimineață, nu reușesc să degresez bicicleta ca lumea, și simt o uzură destul de mare în lanț. Pedalez puțin și simt că ceva nu este în regulă, dar nu sunt atât de tehnică să îmi dau seama ce este.

Foarte slabă ședința tehnică iar startul se amână de la 10.30 la 11.20. În general nu mă stresez cu din astea, dar acum simt fiecare rază de soare și cam vreau ca totul să se termine mai devreme.  Simt cât de rău stau după cum merg pe biclă, asfel că din primele 10 minute nu reușesc să trag de mine. Sunt tristă dar se mai întâmplă. Iau un gel care se dovedește fără folos, traseul vine cu porțiuni de push bike destul de lungi și se duce undeva la un 40% neciclabil. Faptul că mi se încețoșează privirea și toate coborârile le fac pe lângă biclă îmi pune mari semne de întrebare asupra posibilității mele de a termina acest duatlon. Mă gândesc ce ușor renunță unii la primele semne de oboseală sau la toate abandonurile pe care le-am blamat săptămâna trecută la 7500. Ar fi păcat. Că voi ieși pe locul patru este un sentiment destul de frustrant în aceste momente pentru că parcă întărâtă puțin dorința de a nu mai merge mai departe. Dar îmi amintesc că mie mi-e dor să alerg pe munte și că voi regreta toată săptămâna următoare dacă nu voi face asta. Continui.

Crunt a fost schimbul pe alergare, eram amețită și înfometată, am un mare blank cu ce s-a întâmplat atunci. Nu era nimeni care să îndrume încotro este traseul, eu țineam minte că este undeva la stânga, dar era undeva pe dreapta. În fine, fac schimbul foarte greu auzind doar niște frânturi cu ia magneziu, ia activator, ia gel. Nu știu ce am luat până la urmă dar măcar vedeam și eu mai bine. Decid să merg cu bețele – și o decizie care se dovedește a fi  în final foarte bună.

Ies frumușel pe poartă și când colo un grup de vreo 15 persoane se întoarce, toți duatloniști. Imaginea era hilară și la starea mea de oboseală nu puteam decât să râd de comicul situației, nu nimeriseră traseul și s-au întors. Tot grupul se întoarce la locul de start. Cum mie dacă mi se pune ceva în cap nu prea mă poate convinge cineva să renunț cu una cu alta, îmi doresc mult să termin și partea de alergare. Cele 3 fete care s-au întors în același grup, se bagă și ele, astfel că pornim în căutarea traseul vreo 7 alergători împreună cu vreo 3 bicicliști care se oferă să ne găsească traseul. Dau bețele unuia dintre ei. Nu pot clar să țin ritmul fetelor, nu am nici un ritm de altfel, merg alerg, mai mult merg. Mă plâng lui Radu că vreau ciorbiță, îmi venea și mie să râd că merg pe plat în loc să alerg, dar nu înțeleg care a fost problema cu mine, nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Rămân singură după ce recuperez bețele și intru în pădure. Ciudat că pentru prima oară pe timp de zi îmi este frică de pădure. Acum îmi dau seama că de la oboseală pentru că eu vedeam la un moment dat lupi și auzeam tot felul de foșnete ciudate. Am făcut acea urcare în 2 ore, percepția mea este că a fost cea mai grea urcare ever. Visez la un checkpoint și îmi revine suflul, pulsul îmi scade și într-un final mă simt mai bine, astfel că încep să alerg. Cad după ce vechea problemă cu genunchiul care mai fuge când îl apucă, revine. Mă enervez tare că aproape că îmi dau lacrimile de draci. Nu mai pot să alerg asta era clar, mă ridic agale să văd dacă în mers o mai puteam duce până la final, vreo 3 minute am șchiopătat dar pot să duc cursa la final pentru că genunchiul doare numai la alergare.

Checkpoint unde mănânc cele mai bune grefe din toată lumea. Cică mai sunt 10 kilometri până la final, mă uit înspăimântată la ceas , cum să termin 21 de kilometri în 4 ore, păi nici când nu am alergat niciodată nu am fost așa varză. În 30 de minute ajung la drumul forestier pe care aveam să fac încă 3 kilometri până la final.  Bucuroasă ca de obicei că am terminat.

Am scos niște timpi puțin mai slabi față de ce mă așteptam eu, dar a fost un concurs drăguț:

Biclă: 17 km – 1h 46 min

Alergare: 17 km – 2h40 min

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s