Un weekend oarecare

Mor de curiozitate, ceea ce mă determină să fac tot posibilul să ajung la un eveniment care se demonstrează a fi unul dintre acele concursuri la care vreau să particip și eu.

7500 Maraton – văzut din exterior.

Plec din București pentru a vedea cum se descurcă niște oameni excepționali la cel mai greu ultramaraton din țară: 90 de kilometri alergare montană cu o diferență de nivel de 7500 de metri. Ceva inexplicabil de greu. Merg ca ”suporter” pentru două echipe, prima formată din Ionuț (care deși face de puțin timp alergare, aleargă bine) și Dragoș (fost partener la Carpathian Adventure, un om cu o voință de neimaginat), iar a doua formată din Radu și Daniel, două persoane care au ajuns să mă facă să iubesc să alerg.

La intrarea în Sinaia, îi dau mașina lui Ionuț și, chiar dacă nu am nici un chef, trebuie să fac un mini antrenament de biță până la Padina. Știu drumul pe de rost, că deh este a treia oară când îl urc și vreau să îmi îmbunătățesc timpul de 3 ore pe care l-am scos în ultimele dăți – acum trebuia ca în maxim 2 ore să ajung la Padina, iar apoi la Peștera, unde vroiam să asist la ședința tehnică pentru ultra maraton.

Încă o tură singură de 30 de kilometri, pe Sinaia-Dichiu-Bolboci-Padina. Pun căștile pe urechi ca să nu mai aud apostrofările diverșilor turiști și pornesc. Aveam mult asfalt pe traseu, dar sunt foarte mulțumită pentru că este o urcare foarte frumoasă, pe un soare care îmi mai pune un strat de bronz tocmai bun ca să trebuiască să port iar bluze lungi la serviciu. Ce gândesc eu pe turele astea, heh, parcă îmi pun toate gândurile la zid, analizez unele greșeli și mă deconectez complet de toate problemele pe care în timpul săptămânii mi le creez singurică.  Mi-am stricat ciclocomputerul și trebuie să remarc că îmi este mai bine fără el, cred că nici nu îmi mai pun. O să îmi iau un ceas cu puls și o să merg numai după trackurile de la trasee. Fac dreapta îndreptându-mă spre Cabana Valea Dorului și opresc la un izvor ca să schimb apa. Mănânc în grabă un baton cu musli și pornesc din nou la drum.

Lacul Bolboci – și primul obiectiv turistic  – albastru… turcoaz…. Mă face să visez la zilele croate, iar liniștea uneori deranjată de ceva mașini care mă depășesc mă calmează.

De obicei, ca să nu îmi fie urât încep când sunt singură, cânt în gura mare.

Această parte din traseu îmi place mult pentru că pentru 5 kilometri am lacul în dreapta mea și se vede din ce în ce mai jos, pe măsură ce înaintez. Ajung în chei și mă bucur de peisaj. Chiar dacă este mult mai aglomerat față de alți ani, sus mă așteaptă o cola rece și o ciorbiță bună bună.

2 ore și 10 până la Padina. Obiectiv îndeplinit.

Trag tare până la Peștera unde sunt multe corturi. Câtă lume va alerga la acest maraton… aproximativ 70 de echipe la 90 de km și 80 de echipe la tura scurtă de 45 de kilometri.

Nu știu de băieți, dar eu clar am multe emoții pentru ei. În cap mi se afișează profilul de la cursa lungă, moral este mult 90 de kilometri. Dar am încredere că va fi bine. Ciudat sentiment de a nu participa la cursă. Echipele pleacă la 18 și au un timp limită de 40 de ore. Mie cred ca mi-ar lua cel puțin trei zile să termin așa ceva. Se pleacă tare, hmmm…. Cel mai bun timp, de anul trecut este 18 ore, anul acest se va termina în aproximativ 20 de ore. Mă învârt până la ora 23 și decid că trebuie să dorm până vine Pro Team. Silviu Bălan trece pe la 23.30, echipa lui avea să câștige acest concurs. Printre picături adorm și aproximez că undeva pe la 12 noaptea, trebuie să apară și Pro-ul. Ora 1 avea să anunțe că datorită unei alegări mai în forță pe primii 20 de kilometri, Daniel este nevoit să abandoneze. Atât de mult îmi doream să termine bine, încât sentimentul a fost aiurea, așteptând să îmi spună la final ”Hai Ana, ieși din cort că fac mișto, nu am abandonat”. Din păcate nu a fost așa.

Până pe la 5 dimineața, auzeam aplauze la fiecare echipă care trecea prin CP, zici că era un party în permanență.

ARC Team-ul ajunge la 5.30 la cort și se culcă pentru aproximativ o oră. 15 echipe abandonate pe primii 30 de kilometri. Cum o fi să alergi un ultra??? Care sunt acele puncte limită, cum abordezi acele ziduri de care te lovești, în echipă? Ești suficient de puternic să tragi pentru celălalt? Al doilea îți oferă acel confort moral în caz că clachezi? Câtă putere psihică îți trebuie să termini așa ceva într-o echipă de două fete? Gianina, Diana, Sis, am cea mai mare admirație pentru ele, pentru toți care termină așa ceva. Stând la finiș, atât pentru tura scurtă cât și pentru cea lungă, am văzut bucurii de nedescris pe fețele celor care au trecut linia de sosire… cum o fi un 7500? Promit că la anul voi încerca traseul scurt. Și notez aici ziua și ora. O recomandare din tot sufletul către oamenii cărora le place muntele. Cu acest concurs am ajuns să iubesc Bucegii. Și mie niciodată nu mi-au plăcut Bucegii.

ARC team-ul termină cu 8 minute înainte de timpul limită. Mă bucur.

Încercare eșuată de a ajunge la Omu pe biclă pe sub telecabină, gânduri umbrite de jumătăți de măsură, de aerul tare de munte, de vin, oameni, momente și discuții la un pahar de bere undeva pe terasă la Padina. Am avut un week-end extraordinar, am cunoscut niște oameni deosebiți, și da, mă repet și da, îmi place.

Credit poze: Horațiu Moarcaș, Florin Totalcă

Anunțuri

26 mai 2012 – Semimaraton Hercules

“The best thing about the future is that it comes only one day at a time”

(Abraham Lincoln)

Traseu: 21 de km

Diferență de nivel: 1000 metri

Tip: alergare montană

Link: http://www.alternativetm.ro/semimaratonhercules

Hercules. Unde e asta?? Logic că în Băile Herculane.

Întrebarea ultimelor zile: ”Ce caut eu la un semimaraton de alergare?” Nu am fost cred niciodată mai stresată la un concurs ca la ăsta, totul era nou pentru mine, oamenii cu care mă duc acolo, profilul traseului, zona … nu mă simt confortabil cu atâta nou în viața mea, dar o scoatem la capăt și pe asta, vreau sa alerg mai bine decât anul trecut, prin urmare trebuie să prestez. De ce fac alergare. Pe cuvânt dacă înțeleg. Clar urăsc să alerg, clar în timpul fiecărei alergări pe care o fac, spun că va fi ultima. Cu toate astea nu mă pot opri. Prin urmare trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că va fi parte din viața mea. 😀

Un profil greu, am de alergat 21 de km cu diferență de nivel undeva la 1,000 metri.

Bun așa. Mă uit acum pe profil și analizez puțin cum am mers, pe primii 6 km din profil s-a văzut urcare. Sincer, mie mi s-a părut că am coborât. Oricum ciudat de mult astfalt pentru un semimaraton montan. Nu știu să abordez un traseu de alergare montană și îmi este teamă să fac încălzire pentru că nu știu cât de mult îmi rezistă organismul, dar iau un activator cu câteva minute înainte de start.

Știu că trebuie să îmi fac temele cu o seară înainte și studiez traseul identificând porțiunile grele.

Startul îl iau ușor, nu mă agit pe porțiunea de astfalt deși sentimentul că sunt depășită în permanență mă demoralizează destul de mult. Alerg foarte încet și acești 6 km parcă nu se mai termină. Facem stânga și intrăm pe munte, urmează porțiunea cea mai grea, adică undeva la 3 km cu o diferență de nivel de 470 m. Mă așteptam că pe urcare să fiu mai bună decât pe plat, dar dacă credeam că o să depășesc, marea mea mirare a fost că iar sunt depășită de … mulți. În spatele meu nu mai văd pe nimeni…Mă întristez suficient de mult ca să mă gândesc că dacă o să o duc așa până la sfârșit nu o să mă încadrez în timpul limită. Am probleme cu respirația și văd în ceață. În continuare trec mulți concurenți pe lângă mine, primesc sfaturi, dar merg din ce în ce mai încet… pe lângă urcarea aceasta grea, datorită faptului că a plouat mult în ultima perioadă, este mult noroi pe traseu. Pe la jumătatea urcării, mă opresc să îmi pun la rând gândurile. Bag mâna în buzunar și scot un gel. Îl voi lua mai repede decât plănuisem, adică după ce se termină urcarea. Cu ultimele mele forțe ajung la primul punct de vitalizare. Iau portocale, banane și tot ce era comestibil ca să îmi revin. Iau și gelul, îmi vine să îl vomit instant, dar strâmb din nas și îndur, sperând să funcționeze măcar efectul placebo. Am deja 1 oră 20 de minute de când am plecat, pe 8 km.

Pot să spun că am un noroc că gelul mă pune pe picioare repede și încep să alerg la un nivel mai bun decât până acum. O mare porțiune din drum merg cu un grup de 3 băieți și o fată. Gagica coboară foarte bine și mă uit după ea să prind ceva mișcări. Dacă până acum mai eram atentă să nu intru în toate bălțile, cred că de la gel, mă încălzesc extrem de tare și când văd primul pârâu pe care trebuie să îl trecem, nu îl mai ocolesc și mă bag prin apa rece care mă scoate complet din amorțeală. Bine, măi Ana, dar nu puteai să mergi așa de la început? Am un moment foarte bun și măresc ritmul. Mă bucur de priveliște care este superbă, râd cu ”colegii” de alergare și mai merg în spatele unui tip pe care involuntar îl las să îmi țină trena. O depășesc pe tipa care coboară bine, las în spate colegii de tură. Mă simt super bine, din ce în ce mai bine. Ajung la ultimul punct de vitalizare cu un chef nebun de alergare. Acolo este un grup de vreo 7 fete cred care pleacă înaintea mea, eu desfac tacticos al doilea gel. Ehe, ăsta este bun 😀

Mă poziționez în pas de start și începe o urcare. Am cel mai inexplicabil sentiment din viața mea. Este o senzație de bucurie imensă îmbinată cu o stare de plăcere și cu un fizic de care puteam să trag la nesfârșit pentru că mă ajuta. Primii 100 de metri de urcare îi alerg. Depășesc în 5 minute toate fetele de la checkpoint. Pentru că totuși urcarea devine puțin mai grea, aleg să o țin în pas alergător ( 😛 e un pas mai sprinten așa), și depâșesc minim 10 persoane per total. Deja îmi impun să nu clachez deloc și să nu mă mai depășească nimeni până la final. Văd sfârșitul urcării lângă o bisericuță. Știam că mai e puțin până să înceapă ultimii 4 km de coborâre așa că încep să alerg. Trec pe lângă un cort în care mulți voluntari aplaudau și mă încurajau. Încep să râd și vreau să mă opresc să le mulțumesc, să îi iau în brațe și să le explic cât de minunat este totul. Mă abțin totuși… iubesc astfel de oameni, iubesc să alerg , da? 😉

Starea mea suficient de ciudată mă regăsește pe o coborâre extraordinară, ca pentru final păstrată special pentru mine. Fata care coboară bine trece val vârtej pe lângă mine, precum și un domn mai în vârstă. Fiind prima coborâre mai grea pe care o fac în alergare, sunt entuziasmată de-a dreptul. Hehe, place place place. Deși simt crampe în ambele tibii, mă ambiționez să nu cumva să mă apuce vreuna. Mai sunt  2 km până la final, mai întrec 2 tipi pe coborâre și îl văd pe Daniel S. înainte de finish. Știind că eu nu cunosc pe nimeni și nici nu mă așteptam să văd vreun cunoscut, a fost senzațional să fie acolo. Eram foarte foarte foarte fericită și extrem de mulțumită pentru că am reușit să termin. Cum starea mea nu îmi trecuse, eu fiind super shiny happy, cred că l-am terorizat pe Daniel spunându-i cât a fost de frumos.

Un concurs sensational, cu oameni senzaționali…

2 zile și o să mă rup de toate problemele pe care le-am avut în ultimele luni, încă puțin și o să fie iar bine.

Antrenament Carpathian 22-23 iulie 2011

Rimetea este un orășel foarte frumos, undeva la poalele munților Apuseni în județul Alba. Apusenii sunt munții MEI. De fiecare dată când merg acolo, sunt fericită. Nu mai ajunsesem în Apuseni de 4 ani, devin puțin melancolică amintindu-mi de perioada aceea, una din cele mai frumoase veri alături de oameni deosebiți care au ieșit treptat din viața mea.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia să facem și primul antrenament Carpathian. După Surmont, echipa mea s-a schimbat 100%, astfel că trbuia să îmi cunosc coechipierii. Mai mult cred că vroiau ei să vadă cum merg eu și să vedem dacă totul o să fie ok.

Ziua 1: Tura trekking

Participanți Carpathian: echipa DragAMiC (Dragoș, Ana, Mihai și Cătălin)

Participanți tură: Ana, DanielR, Mihai și Dragoș

Ajungem pe la 1 noaptea pe lânga Rimetea și îl cautam pe Mihai, pe care îl și găsim dormind în mașină (cică văzuse vulpea…). Eu cu DanielR montăm cortul într-un timp record după care somn. Ajung să tânjesc după fiecare oră de dormit pentru că sunt în urmă rău cu acest aspect, astfel că în majoritatea serilor când ajung de la serviciu încerc să dorm cât mai mult. Pentru weekendul acest se prevede un traseu solicitant.

Dimineața – ora 8, începem pregătirile de tură. Omit intenționat să îmi pun coechipierul în temă cu traseul, așa că DanielR la sfârșitul zilei îmi spune: Ah eu credeam că urcăm un deal, nu că mergem 50 de km pe jos. Mă amuz copios cu gândul la ce față va pune când va afla.

Încerc să fac un rucsac de o greutate asemănătoare cu ce cred că va fi la CA.

Durata traseului: 13 ore (acum când scriu mi se pare de ordinul fantasticului)

La un traseu din ăsta de treking nu știi la ce să te aștepti, cu bicla să zicem că nu te plictisești așa de repede. Aici, mai intervine monotonia, adică mergi, mergi, dar care este rostul. Majoritatea traseului o fac cu iPodul în urechi. Ne propunem să ne obișnuim cu locația și să încercăm să găsim variante de traseu posibile pentru CA. Pornim pe marcaj, numai bine să ne pierdem de la primul deal. Cu orientarea stăm bine, ne ia o oră să ajungem din nou în marcaj, fără să ne întoarcem deloc. Mergeam după hartă, ghidându-ne după Mihai, care mai are ceva cunoștințe de orientare. Mergem mult, nu mi se pare nimic greu, numai că mă plictisesc îngrizitor de tare. Se fac multe opriri, mă scot din ritm, trebuie să intru iar în ritm. Concluzia generală: nu îmi place trekkingul și mai mult, nu îi văd utilitatea. Viața este mult mai colorată pe biclă.

Fac primele greșeli care mă costă aproape 2 săptămâni de dureri de genunchi și un genunchi stresat care sper eu să nu îmi facă probleme la CA. Astfel că încep să fac coborârile alergând. Era fun, mai săream peste obstacole, mai mă băgam prin tufișuri, dar cobor fără nicio problemă pe moment. Ajungem la un peisaj superb:

Mai facem opriri să mâncăm frăguțe și ajungem la o intersecție unde ne întâlnim cu echipa Explorer care ne predă și câinele care a fost însoțitorul lor de până atunci. Mă uit înfricoșată la ei, Mădălina era super echipată. Ghetele mele au 7 ani, sunt făcute varză, sunt grele, ca tricou folosesc ceva de biclă, pantaloni lungi nu am așa că merg pe o variantă care implică și încălzitoare.

(după experiența de trekking, decizia a fost să îmi iau acești frumoși SpeedCross 2 w pe care de abia aștept să îi testez)

Recunosc că obosisem și ideea lui Dragoș de a mânca un bulz la Huda lui Papară a reușit să ne facă pe toți să zâmbim, nu conta că vom avea de urcat o grămadă înapoi. Pf, ce ciorbă bună au, și ce bulz și ce locație. B e a u t i f u l!

Poza arată peștera Huda lui Papară, unde ar putea fi proba de speologie de la CA:

Eu savurând bulzul mult visat:

După o masă copioasă care se termină evident cu o Cola rece, purcedem spre cort. Nu vă închipuiți că știam drumul, mai aveam aproximativ 40 de km până înapoi.

Prietenul nostru, câinele, era foarte simpatic și măcar DanielR nu mai era stresat că vin urșii peste noi: avem apărător, ce să mai. Eu în schimb abia așteptam noaptea în pădure, mi se pare mișto. Fac iar greșeli, alerg pe coborâri.

În poza asta, câinelui îi era atât de cald încât se trântește în noroi:

La un moment dat marcajul devine prost, astfel că ne ia aproximativ 40 de minute ca să îl găsim. După mai multă coborâre, dăm într-un drum forestier și mergem, și se face 20, 20.30, 21… și noi nu ajungem în niciun sat sau nu reușim să ne dăm seama unde suntem exact pe hartă.

Până la urmă ajungem pe la 23 într-un sat care era undeva la 15 km de Rimetea. Analizăm și nu are sens să ne băgăm pe mers pe jos pe asfalt, așa că avem super baftă să găsim o mașină care ne duce până la locul unde lăsasem mașinile.

Ziua 2: Tura bike

Km parcurși: 90

Durată: 9-10 ore

Uitați ce înseamnă munca în echipă:

În sfârșit MTB!!!!! Eu sunt foarte happy, sunt în elementul meu, așa că nu mă mai simt deloc stresată ca în ziua precedentă, DanielR este și el fericit, Mihai nu este chiar în apele lui, el e mult mai bun pe trekking.

Decidem să facem rulaj, fără să forțăm prea mult cu diferențe de nivel sau altele. Ne îndreptăm spre Cheile Turzii, alegem să tăiem munții pe acolo. Mare parte din traseu a fost șosea, prin urmare.

Facem și poza de grup:

Ajungem în Cheile Turzii și trebuie să plătim o taxă modică de 4 ron persoană pentru a le vizita. Din păcate, am mers pe lângă bicicletă, pentru că drumul era destul de îngust, stâncos și aglomerat, însă ca peisaje, mai rar așa ceva în România. Văd pești în apă, oameni care se cațără, multă voie bună și civilizație. Facem multe poze.

După plimbarea pe jos din Chei, decidem că ar cam fi cazul să mai și pedală, astfel că ne îndreptăm spre Pietreștii de Jos, Pietreștii de Mijloc, mergem o bună porțiune din traseu paralel cu Autostrada Transilvania, vedem lacuri, bănuim că ar putea fi aici proba de plută.

Aproape că adormim după pauza de masă…

și ajungem la corturi după o ploaie torențială de zile mari.