Final sezon 2012

A venit toamna. A venit de ceva timp, dar am fost prinsă cu jobul şi cursurile încât a trecut pe lângă mine fără să observ, iar fără să vreau, în locul biclei a apărut un amuzament mai puţin funny, să învăţ pentru examenele din iarnă. Au trecut deja 4 ani , rutina îmi este oarecum clară, dar motivaţiile sunt altele, de data asta mult mai puternice. Nu, nu vreau sa vorbesc despre serviciu, nu vreau să spun de nimic anume ci doar să îmi fac introducerea pentru pauza de pe blog ce va urma pâna la vară.

Interesant este că, faţă de anul trecut când din cauza suprasolicitării organismului nu am mai reuşit să fac pic de mişcare pe timpul iernii, acum mă simt ok şi voi încerca pe cât posibilul să mă ţin de şedinţele de spinning care încep de săptămâna viitoare, plus alea de inot , de alergat şi, da da, iarna asta o să fac o pauză activă. Să nu uit de schi fond, VREAU VREAU VREAU.

În anul ce a trecut nu am reuşit să ajung la nivelul de pregătire pe care mi l-am dorit, mai am concursuri de marcat, mi-au rămas multe restanţe de la alergare, mulţi prieteni de care îmi e dor şi cu care vreau să mai alerg, şi multe revanşe de luat pe partea de MTB. E ciudat, treptat hobby-ul a devenit un stil de viaţă plăcut pentru mine, uitând cum e să fii static în acest Bucureşti din care vreau să dispar cât mai repede cu putinţă.

Cu toate astea, sentimentele nu se schimbă, jucându-se cu mine aşa cum fac de 3 ani încoace, aşa …. într-o toamnă târzie, doar să îmi amintească faptul că ele sunt acolo şi dacă le scormonesc bine ies la iveală. Râd totuşi şi mă scunfund în butoiul de melancolie admirând castanii de pe strada pe care stau.

A mai trecut un an, îmi zic [and sometimes it still hurts, but less than before].

19.08.2012 – Geiger Sibiu

Geiger-ul este un concurs de referință în MTB-ul românesc, un concurs cu multe ediții în spate care adună crema din acest sport: fiind amplasat în Sibiu, este o cale ușoară de acces atât pentru riderii din diferite colțuri ale țării.

Nume sonore în ale MTB-ului feminin se prezintă la startul acestei curse, într-o frumoasă zi de duminică (Zsuzsa, Covaciu, Deborah, Monika, Piringer  etc). Sunt și eu pe acolo, cu o mică întârziere, pe undeva pe la mijlocul plutonului. Voi alerga pe un traseu de 52 de kilometri cu o diferență de nivel de 1.400 metri. Traseul este considerat unul dintre cele mai grele curse pe această distanță, remarcându-se prin niște urcări și coborâri tehnice. Fiind cam a doua cursă la care mă dau pe 52 de kilometri în anul acesta, (după Trofeul Chindiei, din aprilie), am puține emoții.

Se pleacă foarte tare pe partea de asfalt de 6 kilometri de la început, sunt debusolată din această cauză pentru că nu văd sensul unei ruperi din aceasta mai ales că vine o porțiune foarte grea de urcare. Lucrul inevitabil s-a întâmplat, pe prima rampă toată lumea împinge la biclă creându-se astfel un dop, deși porțiunea se poate face ușor pe biță. Zmeii de pe șosea ce fac acum pe offroad?! Neavând pe unde să trec, sunt nevoită să fac un push bike scurt. Coborârea ce a urmat este interesantă, încă mai e aglomerație pe traseu, se coboară haotic,eu sper doar să trec mai repede de această parte și să ajung în urcarea de pe Măgura ca să se mai rărească spiritele. Mulți accidentați, multe pene …

Urcarea de pe Măgura – fără să par rea sau să mă cred cea mai tare ciclistă din domeniu, poate cei care mă citesc sunt sau vor fi mai atenți – unele lucruri nu se fac punct. Adică dacă ești nepregătit pentru o urcare, nu trebuie musai să staționezi fix pe mijlocul drumului (care este oricum foarte îngust și nu poți depăși ca lumea prin alte părți): pentru cei din spate, mai ales dacă merg pe SPD-uri, este destul de dificil să oprească la fiecare dezechibrare pe fieșce pietricică. Nu oprești BRUSC în rampă… era să intru de vreo 3 ori exact în aceeași persoană care în mod subit se gândește că trebuie să oprească, deși îi atrag atenția să nu mai facă așa că mă pot lovi. M-a pus pe ignor. Whatever!

Nu știu cum stau la fete, știu doar că urcarea de pe Măgura are 12,4 kilometri și este foarte grea. Eu mă simt bine și urc constant. Încep să îmi pun iepuri pe traseu. O văd pe Vanessa în față, o depășesc, o ochesc după pe Roxana pe care o las în urmă, iar după, pe Timea de la DHS cu care mă lupt puțin pentru a reuși să îi dau un avans considerabil. Vreau să ies cumva în primele 10 la fete. După ce se termină pădurea, o văd pe Alexandra de la Bikersteam, care se chinuiește la un împins de biclă. Ihh, acel push bike de care se tot vorbea, de pe Măgura. Îi urmez frumos exemplul dar nu forțez să o depășesc pentru că mi se terminase motorina și mai aveam vreo 17 kilometri până la final. Ajung sus pe Măgura și mă uit la peisajul din dreapta mea, superb. De asta eu iubesc MTB-ul!!!

Îmi vine să vomit de la căldură și oboseală. Urmează coborâri. Alexandra se duce foarte bine pe coborâre. Eu ce fac? Și eu sunt bine, am cârcel și cobor pe lângă biclă. Iau ultimul gel care își face efectul în secunda 2 și măresc din nou ritmul. De data asta traseul este pe o ușoară coborâre, iar în față o văd pe Alexandra oprită, cred că avea ceva dificultăți cu bicla, o depășesc.

Ultimii 3 kilometri prin parc sunt senzaționali, un mini traseu de XC pe care alerg cu cea mai mare plăcere simțind euforia finișului.

Traseul de la Geiger a fost de nota 10+, nu degeaba își poartă renumele.

Reușesc un timp de 4 ore 22 minute și un loc 6 după:

  1. Zsuzsa (Nomad Merida)
  2. Piringer Beata (Giant)
  3. Gyorgy Monik
  4. Covaciu Ramona (DHS Tibiscus)
  5. Doina Țiței (Nomad Merida)

Poza 2 – Cătălin Negrilă

Poza 4 – Florian Răducanu

5.08.2012 – Padina Fest (Maratonul Bucegilor)

{personal thoughts}

Săptămâna se termină cu o balanță negativă: 5 ore pe noapte dormite zilnic, o seară de vineri când, după mult timp plâng de draci (și încerc să îmi amintesc ultima oară când am plâns).. ce să mai, în ultimul moment mă conving să plec la Padina, sperând ca zilele mele proaste din ultimele săptămâni să se încheie într-un final … shit happens.

Iată-mă deci pe drum cu Ana (cea mai bună prietenă), spre Padina.

{normal}

Pentru că orice concurs necesită o hidratare maximă cu câteva zile înainte, decid că trebuie să recuperez : bere,  puțin vin și Jager, sunt sublime și îți oferă o cadență de nici nu știi pe ce parte a drumului să te întinzi să dormi. Cum la un concurs nu trebuie sa vii nepregătit și e musai să ai în cap o melodie care să te facă să cânți pe drum – concertul cu Șuie este vizat și checkuit. Și nu sunt singura care adoptă această strategie, mai sunt bicicliști pe care îi văd pe la ora 2 pierduți pe ritmuri de ”Mi-aduc aminte de voi, aștia din rândul 1 sau 2, adevărați eroi” ta na na na na. Frumos concert, DAAA, place place place . La 3 adorm…

Da da, uit să precizez, că sâmbătă a fost concursul de alergare unde Radu, Florin și Țale reușesc să termine pe podium toți, astfel că următoarele clipe mi le petrec într-o companie selectă alături de ei. Bravo!

{just blogging}

Am povestit de concert, am spus de băieți, încerc să trag de cuvinte ca să ajung mai greu și la concurs. Diminețile la munte, LE ADOR , cafeaua sus pe terasă LOVE IT. Mă bine dispun și mă agit ca de obicei stresând și lumea din jurul meu cu faptul că întârziem. Cu oboseala acumulată nu aveam cum să trag prea mult de mine, dar ideea e să transform concursul într-un antrenament, ca săptămâna trecută  la Râșnov, și promit că la următorul concurs chiar să merg pe biclă.

Traseul este unul pe placul meu, fac însă o greșeală care mă costă câteva minute, pornesc foarte în spate și se pleacă tare greu, iar pe prima coborâre multă lume se dă jos de pe biclă și stau și acolo ceva timp. Încerc să scot un timp bunicel. Traseul are 38 de kilometri și am mers mai bine decât mă așteptam, ajungând să sper la un loc 4 pe care l-am pierdut din cauza alergării…. Deja faza asta cu alergarea a început să mă streseze pentru că pierd mult din cauza ei și nu îmi dau seama ce să fac ca să fiu mai bine. Antrenament… dar parcă nu simt nici un progres. Oi fi eu atehnică.

Am urcat bine, până la kilometrul 36 îmi mențin fără nicio problemă locul 4. Îmi plac urcările lungi și constante, nu pot să spun că sunt cel mai mare fan al peisajului și al prafului, dar merge.

Ca premieră, este primul concurs la care nu am grijă să îmi iau geluri corespunzătoare la mine. Am 2 high5, dar nu mă înțeleg bine cu ele, le iau de foame și evident nu își fac efect. Încep să mă obișnuiesc cu frânele de la biclă pe coborâri, asta la finalul traseului și conștientizez că sunt o crizată și jumătate, eu pot să cobor, nu o să îmi mai fie frică pe viitor.

Ultimii 2 kilometri, orice numai să nu fie push bike, carry bike sau orice implică să merg/alerg. Nici nu merg câțiva pași că mă întrece prima fata, alerga pe lângă biclă, eu merg, trece și a doua fată, alerga și ea. Uff… mă oftic rău. Nu am ce face. Întâmpin dificultăți la o porțiune în care trebuia să car bicla pe niște stânci, pe lângă faptul că îmi venea să arunc bicicleta în râpă că era GREA, frate, pantofii mei alunecă deosebit pe stâncă. Îmi ia vreo 7 minute să fac o strategie de a urca pe acele chestii, nu aveam putere să ridic bicla. Această rupere de ritm mă scoate din circuit și simt că mi se închid ochii, gelul nu mă ajută. Merg mult pe lângă biclă aproape până la final, când mă urc pe ea și îmi bag picioarele și în coborâre și în frică și în tot. Închei cursa într-un timp de 3 ore și 13 minute (un număr care mă urmărește în ultimul timp), bunicel pentru un traseu cu 1,000 m diferență de nivel, dar încă nu am văzut cum stau comparativ cu celelalte fete, un loc 6 pe final.

{resume}

Un week-end frumos, un week-end care mă face să realizez cât de importante sunt persoanele care sunt lângă tine indiferent dacă ești sau nu o persoană care ”dă bine pe sticlă”, cunoscută sau nu, care ia sau nu ia podium. Până la urmă, trebuie să fim mulțumiți cu noi și când o facem nu o să ne mai trebuiască activitatea excesivă de pe facebook, dorința de a strânge cât mai multe like-uri pe poze, pe articole și pe check-inuri. What for? Când nu o să mai fim sus în liga persoanelor care ”megr bine”, nu vom mai conta și atunci se vede… Sau poate că ”eu simt excesiv” cum mi se spune des.

Pentru că perioada cu shit happens s-a terminat AZI, reintru în programul zilnic de antrenament de acum o lună. Și revin la blogurile mele clasice fără sentimentalisme în ele și direcții neelucidate de mistere fără drum.

 

XoXo,

 

ANA.

28 iulie 2012 – Cheile Râșnoavei Adventure

Un concurs și un concept destul de interesant și nou, un pic altceva față de restul evenimentelor de alergare /mtb. Mi-ar fi plăcut să spun lucruri frumoase și de organizare, dar sper ca anul viitor va fi mult mai bine și se va simți mai multă implicare din partea organizatorilor. Au fost multe minusuri, dar mă așteptam, într-o mai mică sau mai mare măsură.

De vineri seara îmi dau seama că sâmbătă voi avea o zi aiurea (acuz o indigestie de ceva zile și o proastă hidratare, plus o alimentație relativ haotică combinată cu unele alergări destul de slăbuțe din ultima săptămână), deci decizia mea este să reușesc să termin.

Cum ziua bună se cunoaște de dimineață, nu reușesc să degresez bicicleta ca lumea, și simt o uzură destul de mare în lanț. Pedalez puțin și simt că ceva nu este în regulă, dar nu sunt atât de tehnică să îmi dau seama ce este.

Foarte slabă ședința tehnică iar startul se amână de la 10.30 la 11.20. În general nu mă stresez cu din astea, dar acum simt fiecare rază de soare și cam vreau ca totul să se termine mai devreme.  Simt cât de rău stau după cum merg pe biclă, asfel că din primele 10 minute nu reușesc să trag de mine. Sunt tristă dar se mai întâmplă. Iau un gel care se dovedește fără folos, traseul vine cu porțiuni de push bike destul de lungi și se duce undeva la un 40% neciclabil. Faptul că mi se încețoșează privirea și toate coborârile le fac pe lângă biclă îmi pune mari semne de întrebare asupra posibilității mele de a termina acest duatlon. Mă gândesc ce ușor renunță unii la primele semne de oboseală sau la toate abandonurile pe care le-am blamat săptămâna trecută la 7500. Ar fi păcat. Că voi ieși pe locul patru este un sentiment destul de frustrant în aceste momente pentru că parcă întărâtă puțin dorința de a nu mai merge mai departe. Dar îmi amintesc că mie mi-e dor să alerg pe munte și că voi regreta toată săptămâna următoare dacă nu voi face asta. Continui.

Crunt a fost schimbul pe alergare, eram amețită și înfometată, am un mare blank cu ce s-a întâmplat atunci. Nu era nimeni care să îndrume încotro este traseul, eu țineam minte că este undeva la stânga, dar era undeva pe dreapta. În fine, fac schimbul foarte greu auzind doar niște frânturi cu ia magneziu, ia activator, ia gel. Nu știu ce am luat până la urmă dar măcar vedeam și eu mai bine. Decid să merg cu bețele – și o decizie care se dovedește a fi  în final foarte bună.

Ies frumușel pe poartă și când colo un grup de vreo 15 persoane se întoarce, toți duatloniști. Imaginea era hilară și la starea mea de oboseală nu puteam decât să râd de comicul situației, nu nimeriseră traseul și s-au întors. Tot grupul se întoarce la locul de start. Cum mie dacă mi se pune ceva în cap nu prea mă poate convinge cineva să renunț cu una cu alta, îmi doresc mult să termin și partea de alergare. Cele 3 fete care s-au întors în același grup, se bagă și ele, astfel că pornim în căutarea traseul vreo 7 alergători împreună cu vreo 3 bicicliști care se oferă să ne găsească traseul. Dau bețele unuia dintre ei. Nu pot clar să țin ritmul fetelor, nu am nici un ritm de altfel, merg alerg, mai mult merg. Mă plâng lui Radu că vreau ciorbiță, îmi venea și mie să râd că merg pe plat în loc să alerg, dar nu înțeleg care a fost problema cu mine, nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Rămân singură după ce recuperez bețele și intru în pădure. Ciudat că pentru prima oară pe timp de zi îmi este frică de pădure. Acum îmi dau seama că de la oboseală pentru că eu vedeam la un moment dat lupi și auzeam tot felul de foșnete ciudate. Am făcut acea urcare în 2 ore, percepția mea este că a fost cea mai grea urcare ever. Visez la un checkpoint și îmi revine suflul, pulsul îmi scade și într-un final mă simt mai bine, astfel că încep să alerg. Cad după ce vechea problemă cu genunchiul care mai fuge când îl apucă, revine. Mă enervez tare că aproape că îmi dau lacrimile de draci. Nu mai pot să alerg asta era clar, mă ridic agale să văd dacă în mers o mai puteam duce până la final, vreo 3 minute am șchiopătat dar pot să duc cursa la final pentru că genunchiul doare numai la alergare.

Checkpoint unde mănânc cele mai bune grefe din toată lumea. Cică mai sunt 10 kilometri până la final, mă uit înspăimântată la ceas , cum să termin 21 de kilometri în 4 ore, păi nici când nu am alergat niciodată nu am fost așa varză. În 30 de minute ajung la drumul forestier pe care aveam să fac încă 3 kilometri până la final.  Bucuroasă ca de obicei că am terminat.

Am scos niște timpi puțin mai slabi față de ce mă așteptam eu, dar a fost un concurs drăguț:

Biclă: 17 km – 1h 46 min

Alergare: 17 km – 2h40 min

I love MTB!

„So after all you’ve been through, you’re going to quit, just like that?

No, you’re going to fight like hell until you can’t fight any longer. That’s what you’re going to do.”

I love MTB!!

 

Trofeul Onești – 21 aprilie 2012

Traseu: 28 de km

Timp: 2 ore 15 de minute

Loc: 2 (din 4 fete)

Se pare că nu vreau deloc să mă potolesc și aleg ca prima mea tură de bicicletă să fie un concurs.

Deși am o perioadă îngrozitoare la serviciu, lucru ce mă încurcă peste măsură în a reuși să îmi fac un program de alimentație și de antrenament, măcar ca să mă ajute la rulaj cât de cât, Dan mă anunță de un concurs la Onești  – stau, cuget, mă gândesc și decid să fac tot posibilul să merg, astfel că iată-mă undeva pe vineri seara încercând să pregătesc bicla cât de cât pentru ziua ce va urma.  Nu am timpul suficient să schimb cauciucurile, iar aceasta mă va costa cam 20 de minute de pe cursă. Boooonnn.

Cursa în sine nu a fost cine știe ce, nici nu voi insista prea mult pe ea, mai interesantă a fost ziua în sine. Mi-era dor. Astfel că, undeva pe la 4.40 mă dau jos mai mult dormind din pat, urc bicla pe mașină și mă îndrept spre locul de întâlnire. Acolo aveam să mă întâlnesc cu niște amici super simpatici . Să enumerăm zic:

Daniel  – Shine –

Cristi –  pe care mai mult l-am încurcat cu explicațiile mele de pe traseu – nu sunt cel mai strălucit copilot

Corina – o știam pe Corina că m-am întalnit cu ea pe la serviciu – small world, așteptăm să își cumpere biclă

Cert este că absolut tot drumul am râs și am discutat numai de bicle.

Ca prima impresie, concursul îmi aduce un puternic iz de campanie electorală, oamenii nu aveau nici un stres, în loc să anunțe și ei detalii de concurs, traseu chestii, ei o țineau cu subtraturile politice. În fine, mă supără găndul că nu se spune că traseu care este mai mare cu aproximativ 7 km, mai ales că sunt și mulți fără experiență, iar drumul sigur va pune probleme datorită solului. De asemenea, mă deranjează că nu se anunță punctul de alimentare, come on, sunt atât de mulți copilași care vin la concurs încât mi-e puțin teamă.  Trecând peste aceste 2 amănunte, trebuie totuși să mă gândesc la mine și azi nu am chef de pedalat. Nici nu am cu cine să mă bat. Zsuzsa este Zsuzsa , iar în rest nu mai văd nicio fată. Decid să merg în modul lent.

Se vede și se simte extraordinar de mult pauza făcută de mine, astfel că la start am un șoc efectiv, rămân undeva în urma plutonului, rugându-mă să fie urcări ca să îmi iau revanșa pentru porțiunea de plat. Merg cu un 30 la oră dar este destul de greu să mă mențin până la ieșirea pe offroad. Tot plat, la naiba, mă omoară acest plat, nu întrec nici țipenie de concurent. Văd așa un fel de deal pe care depășesc  pe câțiva, ca pe coborâre să pierd toată această recuperare. Da, trebuie să fac niște coborâri de la Sinaia.

Urmează un fals plat cel puțin ciudat. Toată lumea merge mai încet, cum eu nu am de gând să trag, o țin așa. Ok. Trec și de acest plat după care traseul se strică într-un mod straniu. Cauciucurile mele se încarcă atât de tare încât sunt nevoită să mă dau jos ca să curăț roțile care se blochează. Cred că am pierdut 30 de minute prin chestia asta, astfel că fac push bike pe blat pentru că roțile nu rulează J Ciudat că nu mă așteptam să am astfel de probleme, de la prima mea tură de biclă de la prima evadare 2009 nu am mai avut astfel de surprize. Și totuși îmi plac lucrurile care nu sunt simple așa că mă adaptez repede la situație. Sunt extrem de mulțumită de noii mei pantofi și mă hotărăsc să îmi duc la întoarcere bicla la service pentru că pe ultimii km am mers numai cu foaia 2 pe urcare.

Trec și opresc la primul checkpoint, iau niște cioco de control, parcurgând ultimii 5 km fără probleme.

Ca final așa, îi văd pe ai mei care mă încurajează.

În gândul meu sunt tristă pentru că știu că am mers mai prost. Dar asta este, nu le pot avea pe toate. Să vedem ce o să mă distrez la Târgoviște :p

21 Semimaraton Intersport – 7 aprilie 2012

Linkhttp://semimaraton.ro/

Distanță: 21 km

Diferență de nivel: puțin

Timp: 2 ore 40 de minute

Dimineață.

Pfai… e acea dimineață. Minunată de altfel.

Jurnal de bord: ultimele 3 zile semi dormite, de la emoții, ultima noapte check-uri din oră în oră. Nu e normal, nu e ca și cum aș fi fost prima oară la un concurs, dar e ca și cum o să fie iar acel concurs când eu o să ajung printre ultimii, urăsc asta.

Așa îmi trebuie: ultimele 6 luni nu am făcut nimic sau dacă ieșirile mele prin cluburile din București, refuzul de a auzi orice legat de biclă, chiar și dilemele existențiale de a duce o viață fară concursuri, de a mai trage aiurea de mine, de a cheltui bani pe echipamente, cazări, piese, nebunii și de a ma decide să duc o viață boemă undeva în Maldive, dacă acestea se pot numi antrenamente, hehe.

Într-adevăr, în iarna asta s-a întâmplat ceva frumos cu mine, am trăit niște momente minunate și cred că viața ți-o faci tu. E păcat să ne împiedecăm în detalii.

Sâmbătă dimineață – zâmbesc, am 30 de km alergați anul ăsta, în ultimele două săptămâni. Asta este condiția mea fizică. Cu alte cuvinte sunt praf. Îmi amintesc de primele ture de biclă, zâmbesc din nou. Ce caut eu, la un semimaraton de alergare?! Am înnebunit?! Vreau Eco-Explora anul ăsta și chiar dacă încă nu am partener, eu mă antrenez pentru asta. Mai mult decât anul trecut, mă antrenez pentru că mă simt bine să fac mișcare.

Pe mașină nu scot un sunet, îmi este frică, și nu de faptul că nu termin ci poate că nu vreau să dezamăgesc. Îmi fac diverse scenarii, cum că ajung ultima, după ce s-a oprit cronometrul, cum toată lumea mă așteaptă și este îngrijorată, cum că cineva râde în surdină de mine. Dar cu toate astea îmi place să mă joc. 🙂

3 ore? da da. Îl termin în trei ore. Ce e mai grav când îmi propun ceva, este că nimic nu îmi poate sta în cale. Să termin în timp nu e ca și cum aș bate un adversar, acolo sunt 2 în joc, aici ești doar tu cu tine. Iar dacă ceva depinde numai de mine… . Mă echipez, ciudat echipamentul, nu au pus și ăștia un buzunar la tricourile astea de alergare!

Îmi iau apă? Neah, sunt sificiente checkpoint-uri pe traseu. Îmi iau telefon mobil la mine? Neah, nu am unde să îl țin.

Văd prima mea țintă, o poziționez de la start. Știu că s-a antrenat iarna asta. E roz deci pe urcare era la 400 de metri în fața mea. Mișto cu alergarea asta, atunci când nu mai poți, mergi iar când te saturi de mers începi din nou să alergi. Am scăpat și de push bike, yeee. Dar ce obosesc la urcare…

Primul checkpoint, întrec rozalinda.

Coborârile sunt foarte tari, le alerg pe toate fără să mă doară genunchiul. Aștia au fost primii 16 km. De acum mă plictisesc îngrozitor. Nu sunt sociabilă pe alergare, e greu și să vorbești și să alergi. Întreb pe fiecare voluntar cât mai e, astfel că distanța, culmea, chiar se micșorează. Auzisem de acel plumb în picioare. Nu e grav, adică deh, e ca și cum cineva te ține de picioare și nu te mai lasă să înaintezi.

Mă mai întorc puțin, rozalinda se apropie. ANAAA alearga!!!

Cât mai e? 4 km?

Cât mai e, frate !?? 2 km și dealul din față. Ohh :)) pe bune? Îmi vine să iau pe cineva la bătaie, de ce ar face cineva traseul pe un deal. Puteam merge pe asfalt până la finish. Vroiam să am o discuție cu voluntarul să îi explic ca acest track nu este bine făcut, că rampa nu își mai are sensul. Nu cred că m-ar înțelege, deh, bărbații aștia :p Scări, iar finishul frumos. Lume la final, amețesc, nu aud, caut cu privirea orice persoană cunoscută. COLAAAAA!!!!

Ionuț, Dragoș și Ștefan – bravooooo băieții, sunteți tari!

Radu – tu ești vinovat de timpul meu :*

Marius și Irina – mulțumim pentru suportul moral, am apreciat

Apuseni e următorul, da???? Și vreau maratonul.

(Ah, da, nu mă aștept să am poze așa că las postul sec, ca băutura de pe masa XOXO)

Pozeee: