15 iulie 2012 – Maratonul Vinului

„- Mi-e dor de mare. Îmi place la mare că ești curat tot timpul. Marea te spală.
– Și ești sarat, nu? Te spală și te sărează.
– Tu ai fost vreodată la mare?
– Nu, da’ am visat că am fost. Într-o zi mi-a intrat nisip în ochi și am plâns toată ziua.
[…]
– Mda, și am visat o căsuță de paie pe plajă, în care o să stau și iarna, și vara.

[…]

– Păi și nu intră apa în căsuță când e furtună?
– Nu. Când e furtuna intrăm noi în apă și ne plimbăm prin valuri. ”

MarVin (Maratonul Vinului) este un maraton foarte drag mie, în primul rând pentru că toți banii care se strâng din înscriere sunt donați, anul acesta, pentru Casa Roza, o organizație care se ocupă de persoane cu dizabilităţi fizice şi mintale.

O organizare cum rar mai vezi, ceva exemplar cum scriam într-un comentariu. Un mare plus pentru apa și cola-ul la discreție de la sfârșitul traseului, pentru toți voluntarii care nu au fost puțini pe traseu, pentru marcaj, pentru starea pozitivă a tuturor. M-am simțit excelent.

Se anunță un cod galben și o temperatură de aproximativ 40 de grade pentru ziua concursului. Cum am fost mai prinsă în ultimele zile, cu câteva minute înainte de start studiez traseul scurt, pe care aveam să alerg – 30 de kilometri, 3 urcări susținute, ar trebui să fie complet ciclabile. Întreb pe cineva de lângă mine și îmi spune că a doua urcare e puțin mai grea, astfel că marchez punctul în care să iau gelul. Și gelurile astea, măcar un efect placebo să îmi dea și sunt fericită.

3.2.1, se pleacă într-un ritm foarte bun și pot să fac încălzirea pe care am sărit-o la început. Până să ajung la prima rampă, îmi dau seama că am o stare ok și că pot să trag de mine. Urcarea susținută durează undeva la 8 km terminându-se la primul check-point. Mi-o amintesc perfect de anul trecut. Resimt căldura, dar mă hidratez la cel mai mic semn de amețeală.

La coborâre tânjesc după vântul care mă izbea din față. O depășisem la urcare pe Vanessa și mă așteptam din clipă în clipă să o văd lângă mine. Atu-ul meu a fost soarele, organismul meu se comportă relativ bine pe condiții hot. Bun bun, dar să nu mă îmbăt cu apă rece, habar nu am câte fete sunt în față, dar nici nu vreau să aflu.

Pe a doua urcare mai depășesc o fată, care are o mare pană și trage pe dreapta. Din stânga mea aud că afară sunt 45 de grade – greu de crezut, încă nu resimt căldura așa de nasol și fac urcarea cu mici dificultăți din cauza terenului uscat și crăpat. La CP 2 torn efectiv o sticlă de apă pe mine și pornesc pe ultimii 10 kilometri. Nu mă miră zecile de pene din jurul meu și râd când îmi amintesc de anul trecut când am stat 30 de minute să rezolv o pană :p

Ultimii 4 kilometri au fost cel puțin funny. 2 au fost urcare, deja era ora 12 fără ceva și simt și eu că îmi e puțin cald, după care și mai cald după… pfai… hai se poate mai cald de atât?! Cadența mea era uitată în București, ajung cred eu la un 6 kilometri/oră. Fu cald și mă felicit că am ales traseul scurt. 2 kilometri de coborâre. YUPPPIII! Evident că mă dezechilibrez –lucrurile care par simple sunt mai complicate – și redresez bicla în ultima secundă, suficient de bine ca să nu mă împrăștii și să scap doar cu niște zgârieturi artistice. Îmi revine aerul pe ultima porțiune de asfalt și fac o cursă curată până la final.

Reușesc un frumos loc 2 la general feminin și un loc 1 pe categoria mea de vârstă, 14 -29 de ani.

  1. Oana Soare 1h 50min
  2. Eu 1h 53min
  3. Vanessa Plumbota 1h 59min
Anunțuri

1.07.2012 – Duatlon Țara Bârsei

Cineva îmi spunea la un moment dat că nu trebuie să ne găsim scuze pentru ce facem într-un concurs, astfel că, dacă ne pierdem, dacă ne lovim, ne rupem lanțul, facem pană, aceste lucruri sunt uneori inevitabile, cel puțin la nivel meu sportiv, fiecare cursă trebuie să o simțim, să o facem cu plăcere și să ne bucurăm de traseu. Da, se bate cap în cap cu faptul că particip la concursuri când aș putea să fac o tură de plăcere cu prietenii, dar este mult mai simplu să plătesc o taxă, să am totul organizat și să mă joc puțin cu limitele mele. Îmi plac persoanele care sunt fair play pe traseu, după și în general; nu îmi plac răutățile și gesturile gratuite, mă distrez peste măsură de tipii care mă au ca punct de reper pentru performanța lor ciclistă… mă antrenez prea puțin ca să fie cazul de așa ceva . Anul acesta am învățat ceva nou, să pierd.

În ciuda părerilor din jurul meu, cum că acest duatlon nu a avut parte de cea mai bună organizare, mie mi-a plăcut la nebunie. Cu o zi înainte, sunt singura din tot grupul participant la duatlon care decide să facă o recunoaștere de traseu mtb. Fac aproape 20 de kilometri de asfalt până să ajung la Complexul Sportiv din Râșnov, eram undeva în Zărnești; nici nu îmi trece prin cap că traseul ar putea fi nemarcat sau că aș întâmpina probleme în recunoaștere, îl iau pe Zen cu mine și totul decurge minunat, nimeresc traseul și am parte de o superbă tură de 17 km într-un ritm mai susținut decât îmi doream pentru o zi înainte de concurs.

Dimineața de concurs mă încearcă o mică oboseală din tura de ziua anterioară, dar cred că aceste lucruri se pot depăși, astfel că o să merg în același ritm ca și cum nu am ieșit ziua precedentă, doar că o să îmi fie mai greu pe partea de respirație. Mă bazez mult pe proba de bicicletă ca să îmi micșorez minusul pe care o să îl am la alergare: după o săptămână de la căzătură, de abia de 2 zile reușesc să calc pe picior și încă simt durerea. Ca să nu mă impacientez fără sens, nici nu forțez deloc genunchiul prin antrenament specific de alergare, prima alergare având să fie în concurs – a trecut ceva de când am alergat la Hercules.

Îmi place startul, unul în care se delimitează categoria avansați de cea amatori.

Da, particip la amatori individual, fiind al doilea duatlon din viața mea. Îmi plac duatloanele și o să încerc pe viitor și un antrenament pentru un triatlon – încă nu am găsit unul la care să pot și ajunge, dar mi-ar prinde bine puțin înot pentru recuperare.

Probele de la amatori individual sunt:

17 km bicicletă – diferență pozitivă de 700 metri

9 km alergare montană – diferență pozitivă de 400 metri

Ordinea: bicicletă – alergare.

Traseele acestea scurte de la duatloane (am fost și la Brașov) au specificul prezenței unor elemente tehnice. Mie mi se par mai grele din cauza asta, față de un maraton clasic de MTB.  La prima urcare am dificultăți pentru că toată lumea face push bike, este o porțiune pe care eu o pot face pe biclă, de aceea, ca să nu pierd chiar mult, înccerc să alerg pe lângă biclă într-un push bike mirific – m-au ajutat cât de cât semimaratoanele de alergare la care am participat anul ăsta.

Este clasic pentru mine faptul că persoanele pe care le depășeam pe urcări mă ajungeau la coborâri. Fiindu-mi și mai tare frică de săptămâna trecută când am căzut, acum clar fac coborârile periculoase pe lângă bicicletă. Concret, în alergare am reușit să depășesc o persoană care mergea pe biclă la o coborâre din asta ”periculoasă”, băieții care mă depășesc sunt amuzați de o persoană care aleargă de nebună pe lângă biclă. Îi încurajez și le explic glumind ”sunt praf praf praf”.

Ajung la partea mea preferată de pe traseu, o urcare lungă și susținută, unde mai depășesc vreo 3 concurenți. În total, au fost 3 push bike-uri, dar m-am simțit foarte bine pe ele. Întreb voluntarii câte fete sunt înaintea mea, 2, iar în spatele meu este Kinga, care după alură și din ce am văzut-o pe urcări înainte să o depășesc, va alerga bine, oricum mai bine decât mine. Trebuie să trag mai tare să scot un timp onorabil pentru partea de biclă, mă aștept să nu pot alerga din cauza genunchiului, dar important este să termin. Iau aproape un brad în brațe și mă trezesc într-un șanț, mă amuz… dacă și de pe loc cad, păi pe coborâri sunt as 😛

Mai e puțin până la sfârșitul probei de mtb, văd deja ultima pantă și sosirea.

Timp mtb: 1h 55min

Simt căldura înăbușitoare, dar după ce fac schimbul și iau gelul, nici prin gând nu îmi trece cum că ar trebui să iau la mine și bidonul de apă. Ok, tura de alergare mi se pare grea, aveam 2 opțiuni, să mă opresc să îmi revin, deși nu aveam pic de apă la mine pentru hidratare sau să merg tot traseul, 9 km în 2 ore, maxim 2 ore trebuie să rezist, mă uit la ceas, să înceapă numărătoarea inversă.

Urcare – Ana pas, Ana la pas. Îmi este chiar destul de greu până la punctul de alimentare, unde sincer… nici nu mai știu ce am luat în afară de apă. Îmi mai revin, adopt un stil de pas mai alert, iar la unele coborâri chiar alerg. Mi se spune că mai sunt 3 kilometri până la final, iar în fața mea sunt vreo 2-3 fete, aici este momentul în care Kinga se apropie alergând și mă depășește. Sunt puțin tristă pentru că o să ies a patra, dar trebuie să mă mai antrenez pe alergare. Alerg cât mai pot din traseu, până văd asfaltul și locul de final. Sunt amețită de la efort, dar sunt încântată că termin. A fost un traseu destul de drăguț.

Mă uit la clasament, sunt a treia fată… CUM? Mă uit din nou… de 7 ori… Am luat podiumul, la alergare am scos 1 oră și 15 minute, nu îmi venea să cred. Un timp total de 3 ore și 11 minute, la 3 minute de Kinga și, comparativ cu clasamentul de anul trecut cu 10 minute mai repede decât câștigătoarea de la individual. Sunt extrem de mulțumită de rezultat.

Credit poze: Feraru Silvia, Dan

23 iunie 2012 – BikeMotion Challenge Onești

Față de alte blog-uri de ale mele, o să încep cu o serie mai lungă de mulțumiri:

Mersi Cristi – de la Bicishop.ro (pentru partea tehnică) – unul dintre cei mai buni mecanici la care am fost până acum; 50% din rezultat este datorită ție

Iulian – partea logistică – bravo pentru cei 60-70 km parcurși ”din greșeală”

Daniel R.  – pentru răbdarea cu care m-a antrenat în Malaga – felicitări de asemenea pentru locul 2 la general, chiar dacă pe podium se vede altceva

Bogdan – mulțumesc că ai stat cu mine după ce am căzut, am încercat să țin cât de mult am putut ritmul tău ca să nu te trag în jos (bravo pentru locul 3 la categorie)

–-

Vineri, mă echipez repede și pornesc la un mic antrenament și o recunoaștere de traseu al concursului BikeMotion Onești. Fac cei 15 kilometri de șosea până la Bogdana unde aveam să mă întâlnesc cu Iulian care alege varianta mai ușoară de a merge cu mașina până la locul de start. Deși la ora 11 erau undeva la peste 30 de grade, nu mă sperie gândul că vom pedala pe căldură, fiind obișnuită cu acest lucru din Spania. Bun, ne ia cam 20 de minute ca să găsim intrarea pe traseu, care începe cu o urcare nu chiar ușoară. Reușesc să o fac în totalitate pe biclă, mai puțin porțiunile cu lemne pe care mă dezechilibrez. Partea de urcare a fost undeva la 7-8 km, după care coborâm pe niște rădăcini, și crengi, destul de interesantă senzația. Ne ia valul pe coborâre și pierdem marcajul ajungând undeva în DN. Decidem să ne întoarcem la mașină din cauza celor peste 40 de grade.

Ca niște sportivi ce suntem, seara mergem la o porție de paste unde aveam să ne vedem cu Oana Soare și al său prieten. Oana este o tipă de nota 10 și mi-a făcut plăcere compania ei. Sperăm ca acest concurs să fie unul reușit.

Ziua concursului – nu am emoții deloc. Îmi schimb complet strategia: stau la locul meu, nu forțez, merg cu Camelbak, iar pe urcare mă hidratez în permanență. Pentru că știu că vom începe cu urcare, fac o scurtă încălzire. În mare știu cum va sta podiumul, astfel că eu, să zicem că aș putea să prind un loc 3. Dar nu contează prea mult acest lucru, ce-o fi o fi.

Startul se dă din scurt, și ajung repede la prima urcare. Avantajul de a cunoaște traseul, știu perfect cum să îmi dozez energia pe urcare. O întrec pe Oana care are ceva probleme cu faptul că nu și-a intrat în ritm. Repede, repede revine în fața mea, eu sunt foarte relaxată și încerc să mă concentrez pentru că știu că urmează o coborâre mai tehnică – nu mai greșesc deloc pe ea. Bun, bun, mă țin după Oana, dar las un ritm mai lejer pentru că știu că vine o porțiune foarte prost marcată și trebuie să nu ratez, traseul fiind pe coborâre. Văd marcajele, strig după Oana care o ia înainte, dar fără nici un rezultat. Mă dau jos și mai încerc … nicio șansă. Sper doar să se redreseze cât mai repede.

Vine o porțiune frumoasă tare de 2 kilometri numai prin râu. Traseul de pe bikemap nu seamănă deloc cu ce este la fața locului, astfel că ale(r)g efectiv pe intuiție. Pe la kilometrul 17, mă întâlnesc cu Bogdan care îmi va fi partener până la sfârșitul traseului. Urcăm bine amândoi. Pe coborâri , el este mai prudent și mă lasă pe mine în față. Mi-am uitat kilometrajul în București și nu mai sunt deloc stresată la coborâre, alte dăți, când vedeam 45 pe oră, încetineam. Mă ia valul și nu sunt atentă că solul se schimbă de la unul cu pământ la unul cu multe pietricele, vine o curbă ac și realizez faptul că o să cad. În cele 2 secunde până la impactul cu solul, îmi dau seama că nu ar fi cea mai bună idee să cad în râpă, astfel că mă arunc pe partea dreaptă. Bicicleta este la un metru de mine, Bogdan se sperie și cade și el. Râzând îl cert… Mă ridic, cot umflat, genunchi umflat, o durere groaznică, dar pornesc mai departe. De aici, Bogdan merge numai în fața mea, asigurându-se constant că sunt ok. Îmi este ușor să țin track-ul pe care îl are în coborâri și viteza pe care o impune este relativ ok.

Avem iar probleme cu marcajele… încerc să îmi dau seama cum ar fi logic să mergem și nimerim din nou traseul. Trecem pe sub podul cu 5 km până la final, după care dăm în asfaltul pe care îl cunosc ca în palmă. Merg în cadență și sunt fericită.

Am făcut o cursă bună, un traseu de 40 de kilometri cu 750 metri diferență pozitivă de nivel, în 2 ore 20 minute. Am ieșit pe primul loc pentru prima oară și este un sentiment extrem de plăcut. 10 la general – sună dubios (dar nu au fost decât 60 – 70 de participanți).

Credit poze: Marius Anghel, Gina – Botoșani, Valentin Holban

26 mai 2012 – Semimaraton Hercules

“The best thing about the future is that it comes only one day at a time”

(Abraham Lincoln)

Traseu: 21 de km

Diferență de nivel: 1000 metri

Tip: alergare montană

Link: http://www.alternativetm.ro/semimaratonhercules

Hercules. Unde e asta?? Logic că în Băile Herculane.

Întrebarea ultimelor zile: ”Ce caut eu la un semimaraton de alergare?” Nu am fost cred niciodată mai stresată la un concurs ca la ăsta, totul era nou pentru mine, oamenii cu care mă duc acolo, profilul traseului, zona … nu mă simt confortabil cu atâta nou în viața mea, dar o scoatem la capăt și pe asta, vreau sa alerg mai bine decât anul trecut, prin urmare trebuie să prestez. De ce fac alergare. Pe cuvânt dacă înțeleg. Clar urăsc să alerg, clar în timpul fiecărei alergări pe care o fac, spun că va fi ultima. Cu toate astea nu mă pot opri. Prin urmare trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că va fi parte din viața mea. 😀

Un profil greu, am de alergat 21 de km cu diferență de nivel undeva la 1,000 metri.

Bun așa. Mă uit acum pe profil și analizez puțin cum am mers, pe primii 6 km din profil s-a văzut urcare. Sincer, mie mi s-a părut că am coborât. Oricum ciudat de mult astfalt pentru un semimaraton montan. Nu știu să abordez un traseu de alergare montană și îmi este teamă să fac încălzire pentru că nu știu cât de mult îmi rezistă organismul, dar iau un activator cu câteva minute înainte de start.

Știu că trebuie să îmi fac temele cu o seară înainte și studiez traseul identificând porțiunile grele.

Startul îl iau ușor, nu mă agit pe porțiunea de astfalt deși sentimentul că sunt depășită în permanență mă demoralizează destul de mult. Alerg foarte încet și acești 6 km parcă nu se mai termină. Facem stânga și intrăm pe munte, urmează porțiunea cea mai grea, adică undeva la 3 km cu o diferență de nivel de 470 m. Mă așteptam că pe urcare să fiu mai bună decât pe plat, dar dacă credeam că o să depășesc, marea mea mirare a fost că iar sunt depășită de … mulți. În spatele meu nu mai văd pe nimeni…Mă întristez suficient de mult ca să mă gândesc că dacă o să o duc așa până la sfârșit nu o să mă încadrez în timpul limită. Am probleme cu respirația și văd în ceață. În continuare trec mulți concurenți pe lângă mine, primesc sfaturi, dar merg din ce în ce mai încet… pe lângă urcarea aceasta grea, datorită faptului că a plouat mult în ultima perioadă, este mult noroi pe traseu. Pe la jumătatea urcării, mă opresc să îmi pun la rând gândurile. Bag mâna în buzunar și scot un gel. Îl voi lua mai repede decât plănuisem, adică după ce se termină urcarea. Cu ultimele mele forțe ajung la primul punct de vitalizare. Iau portocale, banane și tot ce era comestibil ca să îmi revin. Iau și gelul, îmi vine să îl vomit instant, dar strâmb din nas și îndur, sperând să funcționeze măcar efectul placebo. Am deja 1 oră 20 de minute de când am plecat, pe 8 km.

Pot să spun că am un noroc că gelul mă pune pe picioare repede și încep să alerg la un nivel mai bun decât până acum. O mare porțiune din drum merg cu un grup de 3 băieți și o fată. Gagica coboară foarte bine și mă uit după ea să prind ceva mișcări. Dacă până acum mai eram atentă să nu intru în toate bălțile, cred că de la gel, mă încălzesc extrem de tare și când văd primul pârâu pe care trebuie să îl trecem, nu îl mai ocolesc și mă bag prin apa rece care mă scoate complet din amorțeală. Bine, măi Ana, dar nu puteai să mergi așa de la început? Am un moment foarte bun și măresc ritmul. Mă bucur de priveliște care este superbă, râd cu ”colegii” de alergare și mai merg în spatele unui tip pe care involuntar îl las să îmi țină trena. O depășesc pe tipa care coboară bine, las în spate colegii de tură. Mă simt super bine, din ce în ce mai bine. Ajung la ultimul punct de vitalizare cu un chef nebun de alergare. Acolo este un grup de vreo 7 fete cred care pleacă înaintea mea, eu desfac tacticos al doilea gel. Ehe, ăsta este bun 😀

Mă poziționez în pas de start și începe o urcare. Am cel mai inexplicabil sentiment din viața mea. Este o senzație de bucurie imensă îmbinată cu o stare de plăcere și cu un fizic de care puteam să trag la nesfârșit pentru că mă ajuta. Primii 100 de metri de urcare îi alerg. Depășesc în 5 minute toate fetele de la checkpoint. Pentru că totuși urcarea devine puțin mai grea, aleg să o țin în pas alergător ( 😛 e un pas mai sprinten așa), și depâșesc minim 10 persoane per total. Deja îmi impun să nu clachez deloc și să nu mă mai depășească nimeni până la final. Văd sfârșitul urcării lângă o bisericuță. Știam că mai e puțin până să înceapă ultimii 4 km de coborâre așa că încep să alerg. Trec pe lângă un cort în care mulți voluntari aplaudau și mă încurajau. Încep să râd și vreau să mă opresc să le mulțumesc, să îi iau în brațe și să le explic cât de minunat este totul. Mă abțin totuși… iubesc astfel de oameni, iubesc să alerg , da? 😉

Starea mea suficient de ciudată mă regăsește pe o coborâre extraordinară, ca pentru final păstrată special pentru mine. Fata care coboară bine trece val vârtej pe lângă mine, precum și un domn mai în vârstă. Fiind prima coborâre mai grea pe care o fac în alergare, sunt entuziasmată de-a dreptul. Hehe, place place place. Deși simt crampe în ambele tibii, mă ambiționez să nu cumva să mă apuce vreuna. Mai sunt  2 km până la final, mai întrec 2 tipi pe coborâre și îl văd pe Daniel S. înainte de finish. Știind că eu nu cunosc pe nimeni și nici nu mă așteptam să văd vreun cunoscut, a fost senzațional să fie acolo. Eram foarte foarte foarte fericită și extrem de mulțumită pentru că am reușit să termin. Cum starea mea nu îmi trecuse, eu fiind super shiny happy, cred că l-am terorizat pe Daniel spunându-i cât a fost de frumos.

Un concurs sensational, cu oameni senzaționali…

2 zile și o să mă rup de toate problemele pe care le-am avut în ultimele luni, încă puțin și o să fie iar bine.

Prima Evadare – 13 mai 2012

12 mai 2012 – ora 23.30 – ajung acasă de la Snagov; adorm – ultimele 2 săptămâni au fost foarte drăguțe, chiar dacă iar nu am reușit să ies cu bicla deloc, chiar dacă cu o zi înainte de concurs trebuie să recuperez niște nopți  albe. Sunt detalii care acum nu mă mai consumă. Plus, nu mai simt niciun ”pressing” extern. Nu mai merg ca anul trecut, nu mai vreau să demonstrez nimănui nimic. M-am ”aranjat” ca să îi spun așa și sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut.

13 mai 2012

Trezitul cu o porție de paste. Atâtea paste am mâncat anul trecut, încât acum nici măcar apetisante nu îmi mai par. Whatever! Sunt foarte bine dispusă, așa că aranjez totul meticulos. Iau porția de magneziu, pun frumos gelurile în buzunărele din tricou, pun telefonul și căștile într-o pungă. Încă sper să plouă și îmi echipez bicla cu cauciucuri de noroi. M-am obișnuit și cu asta, dacă îmi puneam cauciucurile de uscat, ploua de rupea. Mă distrez, ce să mai. Sunt 2 ani de când am participat la prima ediție de la Prima Evadare. Ohh, ce vremuri și alea. Sunt nostalgică?! Nu nu, vreau să pedalez azi, nu am loc de alte sentimente pe cursă. Să îmi pun target? Da, ideal ar fi să termin în 4 ore.

Pentru că mi-e puțin teamă să nu prind aglomerația din ultimele rânduri, mă pun exact în primul rând de după primii 100 și elite. Vremea este superbă, cauciucurile mele de noroi se încadrează în peisaj :p Dezavantajul acestor cauciucuri este că, deși sunt de 1.8, nu au nicio treabă cu viteza, în schimb în noroi sunt fenomenale. Nu, la tura asta nu a fost noroi.

Nivelul meu de pedalat este undeva în care în jurul meu se vorbește numai de bicle, strategii, rapoarte (foaie mare, foaie mica, pinion 3, 2, 4 – eh, chestia asta cu raportul ideal pentru a pedala nu am înțeles-o niciodată), ai mâncat paste, cât te-ai antrenat în ultimul timp, revizii chestii. Se estimează timpi  și în stânga și în dreapta mea. Neinteresant. Eu sunt curioasă doar de 2 persoane în această cursă: Cleppe – cel mai bun de la masculin și de Zsuzsa –cea mai buna tipă din țară. Timpii lor o să fie interesanți, plus pe acești oameni nu i-am văzut în niciun fel de conflicte, nu au aerele de mari cicliști (prin mari cicliști înțeleg acei oameni, care, deși merg constant plat 15 km pe oră, se supără că vezi Doamne, te-ai oprit când culmea, nu mai aveai cum să înaintezi).

Bun bun, să revenim la lucruri palpabile. Startul, de exemplu. Se pleacă bine, chiar destul de tare dar nu mă agit. Stau frumos pe linia mea și îmi asum condiția de a fi depășită. Sunt foarte mulțumită de faptul că în pădure se menține un ritm relativ ok, nu sunt deloc încetinită și nici nu sunt accidente . Bălțile de pe traseu se pot ocoli fără probleme. Dacă trec de pădure fără să fiu încetinită prea mult, după aia va fi destul loc pentru toată lumea.

Lucrul pe care îl remarc pe traseu este faptul că sunt foarte mulți care merg bine pe plat (oricum, mai bine decât mine) dar care, pe porțiunile cu rădăcini sau denivelări încetinesc subit și se pierde tot fun-ul. Același lucru se întâmplă pe toate single race-urile. Oh, cât îmi doresc niște urcări sau coborâri.

Trec de centură. Îmi plac voluntarii, mă bucur să îi văd.

Față de alte dăți când mergeam lângă cei care pedalau puțin mai încet, observ că în ultimele mele curse, nimeni nu mai vorbește cu nimeni, toată lumea e concentrată pe ceea ce face. Hmm.

Ajung la primul checkpoint și mă opresc cât să iau primul gel. De acasă planul era să iau primul gel la CP1, iar pe al doilea la CP2. Apă trebuie să beau constant ca să nu simt senzația de oboseală. Miraculos a fost karcher-ul de apă prin care am trecut după CP1. Urmează  o coborâre drăguță spre lac și mă poticnesc puțin în oamenii din față care încetinesc din cauza cărării înguste.

Încerc să mă adun, pregătindu-mă de ultimii 10 km, mai aveam până să ajung la ei, dar oricum, de anul trecut știam că vor fi grei și că o să simt că nu se mai termină. Ok, prin urmare simt că efectiv mă ia vântul pe câmp și mă pun strategic în trena persoanelor din fața mea, cărora le mulțumesc cu această ocazie. Mai cu o viteza de croazieră ajung și la CP2. Nu trag de mine, știu că sunt cel puțin 7 fete în fața mea.  La CP2 trebuia să mă opresc, însă nimeni din fața mea nu a oprit… Ciudat. Merg și eu mai departe.

Ultimii 10 km. Distractivi de altfel. Sunt happy că se termină și că sunt bine. După încă o porțiune de câmp, intrăm în pădurea cu dâmburi. Am norocul să stau în spatele cuiva care cred că avea un moment de cugetare maximă pe traseu pentru că mergea extrem de încet. Îi stau în trenă vreo 5 minute și îl depășesc. Din ambiție cred că mă depășește înapoi, încep să râd.

Finish –ul îl trec repede, nu prea îmi place mie sa poposesc în zona de finish și caut orice persoană cunoscută.  A fost frumos, nu am simțit vreo greutate în această cursă.

Plusuri : mi-a placut mult atmosfera de la start, organizarea, RedBull-ul de la sfârșit a fost genial.

Minusuri: nu ar fi lipsit niște noroi pe traseu…

29 aprilie 2012 – Trofeul Chindiei

Am făcut una din cele mai proaste curse pe MTB ever.

Mă întreb, des în ultimul timp, ce fac, pentru ce fac ce fac eu. Clar, cu cele 4-5 ore pe noapte din ultima lună nu o să ajung nicăieri. Tot traseul am căutat o strategie, o modalitate de a găsi ceva timp să ies puțin și în timpul săptămânii sau măcar să mă pot odihni. Toate cele 5 ore (și un sfert) am pus în balanță viața personală, serviciul și biking-ul. Pe toate nu le pot face, cel puțin nu în modul pe care îl vreau eu. Să mă mai prezint la un concurs neantrenată, nu cred că o să se mai întâmple prea curând, Prima Evadare ar fi excepția pentru că m-am înscris deja. La serviciu, toată chestia se aglomerează din ce în ce mai mult, aș vrea să se termine. Personal, dacă decid să mă antrenez la 12 noaptea când aș fi mai liberă iar în rest să fiu la serviciu, păi în acest caz viața personală s-ar exclude total. Și oare se merită toate aceste sascrificii pentru a ajunge pe un ”podium” ?! E totul o roată, din care eu trebuie să aleg 2 variante, și indiferent ce aș alege aș fi tristă. Deși știu alegerea, mă mai joc puțin.

După km 15 cred, chiar și mai devreme, simt o durere pe care nu am mai avut-o până acum, o fi de la noii pantofi, nu știu. A trebuit să mă opresc constant și să mă dau jos să ating pământul pentru că labele piciorului mă dureau de îmi venea să plâng la propriu. Iar la durere fizică sunt destul de rezistentă  așa că nu îmi venea să cred ce mi se întâmpla. Am dus-o așa tot traseul, fiecare pedală era un pas mai aproape spre final. Cred că este una din singurele mele curse când îmi pun serios problema abandonului din cauza durerii. Nici nu știu ce m-a determinat să continui.

Mă pierd 🙂 Adevărul e că traseul era extrem de bine marcat, numai eu o iau în alte părți că, deh Ana poate. Cu tristețe mă resemnez și decid să o iau ușor.  Ultimii 10 km, mult asfalt,  dau drumul la SPD și să încerc să merg fără ele până la finish. 20 de km pe oră pe astfalt, nici când m-am apucat de biclă nu eram așa varză.

Offf… mergem mai departe 🙂

 

I love MTB!

„So after all you’ve been through, you’re going to quit, just like that?

No, you’re going to fight like hell until you can’t fight any longer. That’s what you’re going to do.”

I love MTB!!