9.09.2012 – Tușnad MTB

”Someone said we are our dreams, that if we don’t dream, we are not longer alive.
Our steps follow our instinct and take us into the unknown.
We no longer see the obstacles behind us, but look forward the ones ahead.
It’s not about being the fastest, the strongest or the biggest…It’s about being ourselves.
We are not just runners, mountaineers or skiers…or even athletes…we are people.
We don’t know if we’ll find it, but we’re going in search of happiness.
What is it we’re looking for?To be alive?”

Ultimele 2 săptămâni

În dorința mea de a mă antrena cât de cât pentru duatlonul de la Brașov decid că trebuie să muncesc puțin mai mult. Prin urmare, în drumul meu spre Onești, fac o oprire și prin Sărata-Monteoru pentru o tură de aproximativ 40 de kilometri de biclă. Datorită Geigerului mă resimt și nu prea sunt mulțumită de cum mă comport pe urcare.

Weekendul mă prinde într-un loc superb, într-o căbănuță desupra Brașovului, totul extrem de pitoresc, după ce ziua m-am delectat cu un concurs de downhill de la Bunloc. Deși în principal am venit să fac recunoașterea traseului de MTB de la duatlon, oboseala de după Sărata Monteoru ne obligă să pierdem vremea la o cafea într-o dimineață întârziată de sfârșit de vară.

Undeva pe la mijlocul săptamânii decid că mi-ar prinde bine o tură de relaxare, cu bicla, evident, pe undeva prin Moldova. Caut variante de trasee de biclă și mă opresc la turul Lacului Izvorul Muntelui Alb, un traseu de 110 kilometri pe care i-am parcurs în 2 zile, după trackul de mai jos:

Track

Cazarea o avem în Durău, un loc care m-a impresionat pozitiv prin peisajul de vis către Ceahlău și prin serviciile de cazare foarte bune oferite de către Pensiunea Mara.

Tușnad MTB

Tușnadul îl dau pe traseul mic de 25 de kilometri cu o diferență de nivel de aproximativ 850 de metri. Cu o zi înainte, facem un fel de recunoaștere de traseu și am timp să mă obișnuiesc cu noile cauciucuri pe care le simt puțin mai agresive față de vechile mele Karma.

Bun bun. Mi-a plăcut mult startul decalat, cei de la tura mare au pornit cu 10 minute mai devreme. Ca și traseu, un profil pe care mă așteptam să îl percep puțin mai ușor. Am plecat mai tare ca de obicei, încercând să profit cât mai mult de urcarea prelungită din prima parte a traseului.

După această urcare au oscilat ceva coborâri dar nimic notabil, după primul punct de alimentare nu mai merg mult și dau de șoseaua care trebuie să ne scoată pe lângă lacul Sf. Ana, dar nu înainte de a face o coborâre ușoară până la baza lacului. După lac îmi amintesc perfect traseul de anul trecut, îmi dozez energia pentru pushbike-ul de la final mai ales că nu mă aleargă nimeni din spate. Vine o coborâre pe care anul trecut am dat-o pe lângă biclă, acum  nu am probleme, simt un progres pe partea asta. Un traseu plăcut totuși acest Tușnad, deși ușurel față de un Geiger.

Reușesc un timp de 1 h 52 minute, un loc la Hobby Feminin General de 5 și un loc 2 la categoria mea de vârstă.

Concentrarea mea vine pentru Duatlonul de la Brașov pe care vreau să scot un timp rezonabil.

Anunțuri

Un weekend oarecare

Mor de curiozitate, ceea ce mă determină să fac tot posibilul să ajung la un eveniment care se demonstrează a fi unul dintre acele concursuri la care vreau să particip și eu.

7500 Maraton – văzut din exterior.

Plec din București pentru a vedea cum se descurcă niște oameni excepționali la cel mai greu ultramaraton din țară: 90 de kilometri alergare montană cu o diferență de nivel de 7500 de metri. Ceva inexplicabil de greu. Merg ca ”suporter” pentru două echipe, prima formată din Ionuț (care deși face de puțin timp alergare, aleargă bine) și Dragoș (fost partener la Carpathian Adventure, un om cu o voință de neimaginat), iar a doua formată din Radu și Daniel, două persoane care au ajuns să mă facă să iubesc să alerg.

La intrarea în Sinaia, îi dau mașina lui Ionuț și, chiar dacă nu am nici un chef, trebuie să fac un mini antrenament de biță până la Padina. Știu drumul pe de rost, că deh este a treia oară când îl urc și vreau să îmi îmbunătățesc timpul de 3 ore pe care l-am scos în ultimele dăți – acum trebuia ca în maxim 2 ore să ajung la Padina, iar apoi la Peștera, unde vroiam să asist la ședința tehnică pentru ultra maraton.

Încă o tură singură de 30 de kilometri, pe Sinaia-Dichiu-Bolboci-Padina. Pun căștile pe urechi ca să nu mai aud apostrofările diverșilor turiști și pornesc. Aveam mult asfalt pe traseu, dar sunt foarte mulțumită pentru că este o urcare foarte frumoasă, pe un soare care îmi mai pune un strat de bronz tocmai bun ca să trebuiască să port iar bluze lungi la serviciu. Ce gândesc eu pe turele astea, heh, parcă îmi pun toate gândurile la zid, analizez unele greșeli și mă deconectez complet de toate problemele pe care în timpul săptămânii mi le creez singurică.  Mi-am stricat ciclocomputerul și trebuie să remarc că îmi este mai bine fără el, cred că nici nu îmi mai pun. O să îmi iau un ceas cu puls și o să merg numai după trackurile de la trasee. Fac dreapta îndreptându-mă spre Cabana Valea Dorului și opresc la un izvor ca să schimb apa. Mănânc în grabă un baton cu musli și pornesc din nou la drum.

Lacul Bolboci – și primul obiectiv turistic  – albastru… turcoaz…. Mă face să visez la zilele croate, iar liniștea uneori deranjată de ceva mașini care mă depășesc mă calmează.

De obicei, ca să nu îmi fie urât încep când sunt singură, cânt în gura mare.

Această parte din traseu îmi place mult pentru că pentru 5 kilometri am lacul în dreapta mea și se vede din ce în ce mai jos, pe măsură ce înaintez. Ajung în chei și mă bucur de peisaj. Chiar dacă este mult mai aglomerat față de alți ani, sus mă așteaptă o cola rece și o ciorbiță bună bună.

2 ore și 10 până la Padina. Obiectiv îndeplinit.

Trag tare până la Peștera unde sunt multe corturi. Câtă lume va alerga la acest maraton… aproximativ 70 de echipe la 90 de km și 80 de echipe la tura scurtă de 45 de kilometri.

Nu știu de băieți, dar eu clar am multe emoții pentru ei. În cap mi se afișează profilul de la cursa lungă, moral este mult 90 de kilometri. Dar am încredere că va fi bine. Ciudat sentiment de a nu participa la cursă. Echipele pleacă la 18 și au un timp limită de 40 de ore. Mie cred ca mi-ar lua cel puțin trei zile să termin așa ceva. Se pleacă tare, hmmm…. Cel mai bun timp, de anul trecut este 18 ore, anul acest se va termina în aproximativ 20 de ore. Mă învârt până la ora 23 și decid că trebuie să dorm până vine Pro Team. Silviu Bălan trece pe la 23.30, echipa lui avea să câștige acest concurs. Printre picături adorm și aproximez că undeva pe la 12 noaptea, trebuie să apară și Pro-ul. Ora 1 avea să anunțe că datorită unei alegări mai în forță pe primii 20 de kilometri, Daniel este nevoit să abandoneze. Atât de mult îmi doream să termine bine, încât sentimentul a fost aiurea, așteptând să îmi spună la final ”Hai Ana, ieși din cort că fac mișto, nu am abandonat”. Din păcate nu a fost așa.

Până pe la 5 dimineața, auzeam aplauze la fiecare echipă care trecea prin CP, zici că era un party în permanență.

ARC Team-ul ajunge la 5.30 la cort și se culcă pentru aproximativ o oră. 15 echipe abandonate pe primii 30 de kilometri. Cum o fi să alergi un ultra??? Care sunt acele puncte limită, cum abordezi acele ziduri de care te lovești, în echipă? Ești suficient de puternic să tragi pentru celălalt? Al doilea îți oferă acel confort moral în caz că clachezi? Câtă putere psihică îți trebuie să termini așa ceva într-o echipă de două fete? Gianina, Diana, Sis, am cea mai mare admirație pentru ele, pentru toți care termină așa ceva. Stând la finiș, atât pentru tura scurtă cât și pentru cea lungă, am văzut bucurii de nedescris pe fețele celor care au trecut linia de sosire… cum o fi un 7500? Promit că la anul voi încerca traseul scurt. Și notez aici ziua și ora. O recomandare din tot sufletul către oamenii cărora le place muntele. Cu acest concurs am ajuns să iubesc Bucegii. Și mie niciodată nu mi-au plăcut Bucegii.

ARC team-ul termină cu 8 minute înainte de timpul limită. Mă bucur.

Încercare eșuată de a ajunge la Omu pe biclă pe sub telecabină, gânduri umbrite de jumătăți de măsură, de aerul tare de munte, de vin, oameni, momente și discuții la un pahar de bere undeva pe terasă la Padina. Am avut un week-end extraordinar, am cunoscut niște oameni deosebiți, și da, mă repet și da, îmi place.

Credit poze: Horațiu Moarcaș, Florin Totalcă

Antrenament Carpathian 22-23 iulie 2011

Rimetea este un orășel foarte frumos, undeva la poalele munților Apuseni în județul Alba. Apusenii sunt munții MEI. De fiecare dată când merg acolo, sunt fericită. Nu mai ajunsesem în Apuseni de 4 ani, devin puțin melancolică amintindu-mi de perioada aceea, una din cele mai frumoase veri alături de oameni deosebiți care au ieșit treptat din viața mea.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia să facem și primul antrenament Carpathian. După Surmont, echipa mea s-a schimbat 100%, astfel că trbuia să îmi cunosc coechipierii. Mai mult cred că vroiau ei să vadă cum merg eu și să vedem dacă totul o să fie ok.

Ziua 1: Tura trekking

Participanți Carpathian: echipa DragAMiC (Dragoș, Ana, Mihai și Cătălin)

Participanți tură: Ana, DanielR, Mihai și Dragoș

Ajungem pe la 1 noaptea pe lânga Rimetea și îl cautam pe Mihai, pe care îl și găsim dormind în mașină (cică văzuse vulpea…). Eu cu DanielR montăm cortul într-un timp record după care somn. Ajung să tânjesc după fiecare oră de dormit pentru că sunt în urmă rău cu acest aspect, astfel că în majoritatea serilor când ajung de la serviciu încerc să dorm cât mai mult. Pentru weekendul acest se prevede un traseu solicitant.

Dimineața – ora 8, începem pregătirile de tură. Omit intenționat să îmi pun coechipierul în temă cu traseul, așa că DanielR la sfârșitul zilei îmi spune: Ah eu credeam că urcăm un deal, nu că mergem 50 de km pe jos. Mă amuz copios cu gândul la ce față va pune când va afla.

Încerc să fac un rucsac de o greutate asemănătoare cu ce cred că va fi la CA.

Durata traseului: 13 ore (acum când scriu mi se pare de ordinul fantasticului)

La un traseu din ăsta de treking nu știi la ce să te aștepti, cu bicla să zicem că nu te plictisești așa de repede. Aici, mai intervine monotonia, adică mergi, mergi, dar care este rostul. Majoritatea traseului o fac cu iPodul în urechi. Ne propunem să ne obișnuim cu locația și să încercăm să găsim variante de traseu posibile pentru CA. Pornim pe marcaj, numai bine să ne pierdem de la primul deal. Cu orientarea stăm bine, ne ia o oră să ajungem din nou în marcaj, fără să ne întoarcem deloc. Mergeam după hartă, ghidându-ne după Mihai, care mai are ceva cunoștințe de orientare. Mergem mult, nu mi se pare nimic greu, numai că mă plictisesc îngrizitor de tare. Se fac multe opriri, mă scot din ritm, trebuie să intru iar în ritm. Concluzia generală: nu îmi place trekkingul și mai mult, nu îi văd utilitatea. Viața este mult mai colorată pe biclă.

Fac primele greșeli care mă costă aproape 2 săptămâni de dureri de genunchi și un genunchi stresat care sper eu să nu îmi facă probleme la CA. Astfel că încep să fac coborârile alergând. Era fun, mai săream peste obstacole, mai mă băgam prin tufișuri, dar cobor fără nicio problemă pe moment. Ajungem la un peisaj superb:

Mai facem opriri să mâncăm frăguțe și ajungem la o intersecție unde ne întâlnim cu echipa Explorer care ne predă și câinele care a fost însoțitorul lor de până atunci. Mă uit înfricoșată la ei, Mădălina era super echipată. Ghetele mele au 7 ani, sunt făcute varză, sunt grele, ca tricou folosesc ceva de biclă, pantaloni lungi nu am așa că merg pe o variantă care implică și încălzitoare.

(după experiența de trekking, decizia a fost să îmi iau acești frumoși SpeedCross 2 w pe care de abia aștept să îi testez)

Recunosc că obosisem și ideea lui Dragoș de a mânca un bulz la Huda lui Papară a reușit să ne facă pe toți să zâmbim, nu conta că vom avea de urcat o grămadă înapoi. Pf, ce ciorbă bună au, și ce bulz și ce locație. B e a u t i f u l!

Poza arată peștera Huda lui Papară, unde ar putea fi proba de speologie de la CA:

Eu savurând bulzul mult visat:

După o masă copioasă care se termină evident cu o Cola rece, purcedem spre cort. Nu vă închipuiți că știam drumul, mai aveam aproximativ 40 de km până înapoi.

Prietenul nostru, câinele, era foarte simpatic și măcar DanielR nu mai era stresat că vin urșii peste noi: avem apărător, ce să mai. Eu în schimb abia așteptam noaptea în pădure, mi se pare mișto. Fac iar greșeli, alerg pe coborâri.

În poza asta, câinelui îi era atât de cald încât se trântește în noroi:

La un moment dat marcajul devine prost, astfel că ne ia aproximativ 40 de minute ca să îl găsim. După mai multă coborâre, dăm într-un drum forestier și mergem, și se face 20, 20.30, 21… și noi nu ajungem în niciun sat sau nu reușim să ne dăm seama unde suntem exact pe hartă.

Până la urmă ajungem pe la 23 într-un sat care era undeva la 15 km de Rimetea. Analizăm și nu are sens să ne băgăm pe mers pe jos pe asfalt, așa că avem super baftă să găsim o mașină care ne duce până la locul unde lăsasem mașinile.

Ziua 2: Tura bike

Km parcurși: 90

Durată: 9-10 ore

Uitați ce înseamnă munca în echipă:

În sfârșit MTB!!!!! Eu sunt foarte happy, sunt în elementul meu, așa că nu mă mai simt deloc stresată ca în ziua precedentă, DanielR este și el fericit, Mihai nu este chiar în apele lui, el e mult mai bun pe trekking.

Decidem să facem rulaj, fără să forțăm prea mult cu diferențe de nivel sau altele. Ne îndreptăm spre Cheile Turzii, alegem să tăiem munții pe acolo. Mare parte din traseu a fost șosea, prin urmare.

Facem și poza de grup:

Ajungem în Cheile Turzii și trebuie să plătim o taxă modică de 4 ron persoană pentru a le vizita. Din păcate, am mers pe lângă bicicletă, pentru că drumul era destul de îngust, stâncos și aglomerat, însă ca peisaje, mai rar așa ceva în România. Văd pești în apă, oameni care se cațără, multă voie bună și civilizație. Facem multe poze.

După plimbarea pe jos din Chei, decidem că ar cam fi cazul să mai și pedală, astfel că ne îndreptăm spre Pietreștii de Jos, Pietreștii de Mijloc, mergem o bună porțiune din traseu paralel cu Autostrada Transilvania, vedem lacuri, bănuim că ar putea fi aici proba de plută.

Aproape că adormim după pauza de masă…

și ajungem la corturi după o ploaie torențială de zile mari.

Tura 6 – Weekend 25 – 26 iunie

Sunt plictisită, în timpul săptămânii aștept weekendul să ies cu bicla. Mă așteptam ca serviciul meu să devină mai light vara, dar nu este așa, prin urmare weekendul îl iau ca antrenament pentru concursuri și încerc să trag cât mai tare atunci. De obicei, în weekend plouă sau, cel puțin în ultimele weekenduri numai vreme ciudată prind.

Observ că, uneori turele devin monotone, mai ales dacă merg pe un traseu de 2 ori: nu mă mai prea impresionează mare lucru, sau poate că Bucegii mi se par plictisitori pentru că îi știu de mică.

Mă mai întreb de ce mă chinuiesc și de ce mă bag pe vreme nasoală pe MTB când aș putea să stau frumos în pat să mă uit la un film. Nu am găsit un răspuns încă. Mă întreb de asemenea de ce scriu pe blog, de ce îmi place să îmi expun povestirile, poate pentru că atunci când eram mică aveam jurnal…

Nu am făcut poze pe traseele din weekend, mi-a fost lene, acum îmi pare rău. Așa pățesc de fiecare dată și de fiecare dată spun că data viitoare o să fac poze, iar data viitoare pățesc ca acum. Aș fi vrut să pozez unele cadre de la Piatra Arsă și unele de pe coborârea de la 2000.

Vineri seara stabilim rutele de weekend. Se anuntă ploaie, ne schimbăm de pe Transalpina pe Valea Prahovei, urmând să vedem în funcție de vreme ce alegem.

Participanți: eu, DanR, Anca și Dan (ca în toate turele, apar 2 Dani)

Sâmbătă: o încercare eșuată de a face traseul scurt de la Duatlon, a ieșit o struțo cămilă până la urmă.

Ajungem în Brașov, după ce a plouat în permanență toată dimineața. De ce ne-am ambiționat să luăm bicicletele după noi, când am mers mai mult pe lângă ele, nici acum nu știu, cert este că traseul era umed și, în afară de DanR care a mers numai pe biclă, noi restul ne-am exersat abilitățile noastre de a face push, carry, hug bike, tratare reumatism prin urzicare și diverse adiționale.

Traseul nostru s-a rezumat în 2 puncte cheie: prima urcare pe care am făcut-o fără încălzire și aveam impresia că e prima oară când mergeam pe biclă și coborârea după bifurcația cu traseul lung. Cred că una dintre cele mai tehnice coborâri de pe un traseu de XC din România. Dacă anul trecut mai era cum mai era că era destul de uscat traseul, anul ăsta nu am reușit să cobor 1 mm pe biclă din cauza rădăcinilor ude, a pietrelor combinate cu ploaia care a fost înainte de a ajunge.

Total km parcurși: aproximativ 15 km – eram deja în mașină cu ruta Paradisul Acvatic când a început să plouă torențial.

Duminică: Sinaia- Cota 1400 – Piatra Arsă

Ăsta este unul dintre acele trasee pe care eu nu le înțeleg deloc. Pentru ce să faci atâta push bike?! Care este rostul???

Clasica urcare de la Sinaia până la cota 1400 nu pune niciun fel de dificultăți, chiar încerc să urc cu un raport mai mare decât de obicei ca să nu intervină monotonia. Afaltul nu m-a deranjat de data asta.

De la 1400 încolo începem să urcăm pe drumul de vară. Prima urcare e mai domoală, dar în continuare urmează porțiunile alea înclinate și mergem mult pe lânga biclă. În fine, acum ar trebui să mă obișnuiesc cu push bike-ul, deși stiu că există și trasee (Maratonul Vinului de la Urlați, de exemplu), în care chiar nu este nevoie de push bike deloc. Afară se face din ce în ce mai frig și se întunecă subit. Astfel că totul în capul meu devine un exercițiu pe care îl denumesc Carpathian – testarea corpului în condiții limită: începe să cadă grindină, vântul era undeva la 70-80 km/h, afară erau 7-8 grade, noi temerarii pe biclă, pantalonași scurți, unii cu mănuși fără degete, ca la plajă așa. Deci, am tras un frig în ultima oră de zile mari. Pe traseu nu era nimeni, nu se vedea nimic în față, în stânga dreapta (nimic în care să ne adăpostim), DanR merge înainte și la un moment dat nu se mai vede, Dan și Anca erau în urma mea, și mă gândesc: Bun așa… DanR ne-a lăsat aici, a greșit traseu, ne-am pierdut, mi-e frig, nu are sens, va ploua, ne va fulgera, asta este (gândirea asta chiar nu ajută, știu asta, dar e ciudat cum gândești atunci când te panichezi). Bineînțeles că DanR s-a dus să studieze traseul în față ca să vadă cum este vremea și dacă mai putem ajunge la Piatra Arsă sau trebuie să ne întoarcem.

Ajungem la Piatra Arsă și ne refacem după ce mâncăm ciorbița mult visată. Inspectez terenul în jur, mi se pare un loc bun de antrenament și foarte liniștit. Mi-ar plăcea să mă rup de lume și să pierd câteva zile pe aici…

Anca și Dan aleg să coboare pe alt traseu, eu cu DanR vrem să ne întoarcem pe unde am venit, eu curioasă să văd de progresul meu față de anul trecut pe coborâre (anul trecut, peste 60% din coborârea până la 1400 am făcut-o pe lângă biclă). Așa că purcedem… Uit că DanR știe să coboare și mă țin de el primii metri până iau cele mai mari pietre de pe traseu, mă dezechilibrez și nu cad, culmea 🙂 Cred că este singurul traseu pe care l-am făcut până acum în care mi-a plăcut mai mult coborârea. A fost așa, genial, iar partea de după 1400 până la mașină a fost de vis, pentru că doar o mică parte am făcut-o pe asfalt rest potecuțe prin pădure, un traseu de care nu știam că există. (evident mă oftic că nu am făcut niște pozeeee)

Și asta a fost în weekend, și stau și scriu și mi se face dor de mers pe biclă…

Tura 5 – Weekend 28 – 29 mai

Intro

Mă întreb câteodată cum, ce făceam dacă nu găseam MTB-ul. Și cred că era totul destul de monoton. Stau la birou și de abia aștept să vină weekendul să mă plimb cu bicla, îmi plac concursurile foarte mult, dar turele astea cu prietenii au un farmec aparte. Există în viața mea niște persoane cu care îmi place la nebunie să merg pe ture. Cu ele am ales să merg în acest weekend. S-a conturat 3/4 din echipa mea de Carpathian Adventure: Dan și Cosmin.

După tura de joi, sunt puțin cam supărată pentru că mi-am rupt pedala SPD, pentru că dintr-o grabă stupidă intră o mașină în mine și intră direct în roata din față + furcă. Până sâmbătă îmi fac o grămadă de scenarii cum că vulpița mea s-a stricat.

Ziua 1

Loc de start: Varlaam
Participanți: Eu, Cosmin, Bogdan, Dan R. și Dan F.
Distanța parcursă:   37 km
Diferență de nivel: 1300 m
Traseu: http://www.bikemap.net/route/1009896

Plecăm din București eu, Cosmin și Bogdan, iar în Buzău ne întâlnim cu cei 2 Dani. După ce se uită Dan la bicla mea, mi se dă verdictul: este ok, furca mea încă funcționează la capacități maxime. Cosmin îmi dă niște pedale, nu sunt atentă că sunt diferite față de ale mele, deși tot SPD, le probez, par ok. Ce probleme am avut pe traseu cu ele, îmi dau seama ca XTR-urile vor fi viitoarea mea alegere. Se încărcau cumplit cu noroi, nu ieșeau ca lumea, nu făceau click, erau rigide, nu reușeam să controlez bicla. Whatever, tacâmul complet. Mă mir sincer că nu am luat nicio căzătură pe tură.

Intrăm pe tură undeva pe la 12, o oră care pentru mine este târzie ca să am chef de trasee, eu de la ora 12 merg încet, funcționez bine dimineața, dacă s-ar putea să plec la 8 pe ture aș fi cea mai fericită. Nu mă agit pe tură, când aștept prea mult și prea mult ceva așa mi se întâmplă. Așa mi s-a înâmplat și la Emmedue, dar aici nu este concurs, nu mă supăr că nu vreau să merg repede.

Traseul este unul interesant pentru că până în vârf este urcare cu o diferență de nivel de 1200 -1300 de m. Este mult, în condițiile în care urcarea este de 18 km. În primii 5 km cred, se întâmplă și primul eveniment din acest weekend, mă depășește Cosmin și trece  destul de tare pe niște pietroaie, se dezechilibrează și cade. Mă opresc și Cosmin exclamă Schimbătorul, mda, nasol, i s-a rupt urchea căzând pe pietrele alea. Din păcate, nu avem la noi ureche și trebuie să se întoarcă la mașină. Echipa pierde un om, continuăm traseul în 4. Eu cu cheful meu de pedalat, încă nu îmi revenisem. Zona era superbă, dar nu funcționa ceva, nu știu, conștientizez că orice om are zile bune de pedalat și zile proaste, eu eram în partea 2. Merg agale, știu că sunt unele rampe pe care le pot urca pe biclă, dar fac push bike. Pentru ce să mă agit, lasă ca mai e și maine una bucată zi.

Ajungem la Stația Meteorologică și vârful este undeva puțin mai sus, ca să ajungi trebuia să urci o rampă ca la Defileul Jiului, numai că mult mai lungă, trebuie să împing de biclă. Nu am chef, nu am niciun chef, știu că nici de coborât nu o să o pot coborî pe biclă și cred că nici nu găseam rostul să urc pe lângă ea, ca după să fac același lucru în sens invers. Dar na, nu pot să fiu eu contra, așa că încep să mă cert în gând, să mă cert că nu mai am ambiție, că cedez la final, că încep să mă enervez pe traseu (și ca sa fie complet în urcarea mea de push, Dan R. trece lejer pe biclă și face porțiunea imediat, incredibil!). După 20 de minute de push bike, ajung sus. Dan F. face atât de multe poze, încât mă binedispune situația, dar coborârea aia, sunt praf pe coborâri, praf și pulbere, coborârea aia este îngrozitoare, vorba lui Dan F., ce nu pot să urc pe biclă, clar nu pot să cobor.


Offf, mi-e atât de frică de coborârea aia, era nașpa, erau pietre mari, înclinația mare, pedalele cu care aveam probleme. Offff, o cobor pe lângă biclă, cobor mult pe lângă biclă pe coborâri, sunt atentă la Dan R., la cum ia virajele, la cum mișcă bicla din corp, interesant.

Mă enervez de sute mii de ori că nu reușesc să fac cuplajul cu pedalele, rămân ultima. Nu mergea nimic, nimic, nimic.

Stop. Ori facem biclă ori dacă nu, mă duc să mă plimb în parc și cu asta basta, păi ne jucăm sau ce înseamnă asta?! Nu am fost eu până acum, vreau să merg și eu pe biclă, îmi place să merg pe biclă, am chef să pedalez și eu azi. Să gândesc faza cu pedalele, decizia finală este să nu mai scot picioarele din ele, vreau să fac coborâre, așa că vreau să trec de băieți și să încep și eu să mă joc pe coborâre, vreau,  vreau să pedalez și pedalez și pedalez și mi-e lene să pun frână, descopăr bolovanii de pe traseu, puțini, dar vreau să văd ce face furca pe ei. Îi caut, sar peste, caut denivelările de pe traseu, îmi place cum se comportă furca. Îmi place, începe să îmi placă. Nu mai vreau să aștept băieții, merg prea încet, eu nu vreau să las mai jos de 30 de km pe oră pe plat, mai e puțin până la final, vreau să mă obosesc, nu reușesc. Unde a fost cheful ăsta până acum?! Ajung atât de repede jos, încât oftez, mai vreau. E bine. Prevăd ziua următoare senzațională. Am chef să pedalez, mai vreau să merg pe biclă. Trebuie să am răbdare, e și mâine o zi. Ne îndreptăm spre cazarea care este în Nehoiu.

Ziua 2

Loc de start: Colonie Siriu
Participanți: Eu, Dan R. și Dan F.
Distanța parcursă:  67 km
Diferență de nivel: 1700 m
Traseu: http://www.bikemap.net/route/1009934

Mă trezesc cu un chef de mers pe biclă incredibil. Totul se mișca cu încetinitorul, micul dejun, montarea biclelor, drumul de 8 km până la începutul traseulei, echiparea, plecarea pe traseu. Pornim 3 de data asta, Bogdan și Cosmin fac tură de picior.

Studiasem traseul ăsta de acasă și mi s-a părut foarte interesant din punct de vedere al profilului: 1300 de m urcare pe primii 30 de km, ceea ce însemna ciclabil 85 % pentru mine, urcări lungi și susținute, pe care eu le ador.

Evenimentul din ziua 2 este următorul: pe la km 15, Dan F. se trezește că nu avea cheile la el, well, pornește spre mașină să vadă dacă le uitase acolo  (ziua de duminică a fost ziua cheilor, am pierdut și găsit cheia de la suport, s-a pierdut cheia de la sala în care țineam noi biclele, noroc că pensiunea avea cheie de rezervă, chestii din astea). Ne spune că ne va ajunge din urmă, eu cu Dan R. pornim mai departe ca să căutam semnal la telefon . Uităm în schimb un detaliu, nu avem decât 6 batoane la noi, pentru un traseu mult mai greu ca în ziua precedentă, cu oboseala din ziua anterioară, cu o noapte semi-dormită… Printre altele, pierdem și fotograful grupului, deci fără fotografii pe Lacul Vulturilor.

La un moment dat, ne abatem de la traseu, după indicațiile unui localnic, care ne informează că vom găsi semnal la telefon ca să vedem ce s-a întâmplat cu Dan și dacă a rezolvat cu cheile. Urcare de 2 km, nu găsim semnal, ne întoarcem și mergem mai departe. Mă simțeam extrem de bine, priveliștea era superbă, urcăm pe lângă un râuleț – îmi plac mult traseele care au apă lângă, sunt speciale. Îmi fac un calcul și estimez vreo 7-8 km până la Lacul Vulturilor și ce văd în fața mea, o urcare, de fapt nu orice urcare, ci urcarea. Musai să povestesc că era o urcare cu pietre ieșite din pământ, cu iarbă printre ele, era ceva greu de imaginat ca frumusețe. Trebuie să nu fac push bike deloc. Nu știu ce era cu mine, urcarea era peste nivelul meu, dar eu țineam neapărat să o fac complet pe biclă. Urcarea avea undeva la 4 km,  o urcare extrem de tehnică și destul de înclinată. Am început să urc, încet-încet, nu îmi venea să cred, superbă urcarea, coordonam perfect bicla, am urcat pe ceas cred 30 de minute fără oprire. Dan îmi spunea să mă opresc, eu nu, că vreau să urc. Voiam să văd cât pot. Îi spuneam că lasă că opresc acolo unde e soare, că mai merg puțin. Evident că la un moment dat nu mai aveam pic de energie și opresc brusc. Beau apă stau, 2 minute să mă odihnesc și mai urc 15 minute. Senzațională urcarea. Știam că o să cobor tot pe aici, de abia așteptam, vroiam să mă bucur de fiecare piatră din asta pe coborâre, doar prinsesem gustul de coborât pe pietre din ziua precedentă. Ajung sus, calculele mele dădeau cu minus, mai aveam de fapt 5 km. GOD! Puteam să stau și eu cuminte fără să forțez.

Urmează niște porțiuni de push bike pe care mi-a fost efectiv rău de la faptul că nu mâncasem pe traseu decât un baton. Îl aud pe Dan că începe să vorbească cu mine Hai, Ana că știu că poți. Mda, a început să lucreze la moralul meu, înseamnă că e tristă situația. Cum îi spuneam și lui, vedeam 2 Dani în față și 2 Felt-uri. Aleg să nu îmi mai consum energia procesând sfaturile lui Dan, nu mai răspund. Și îmi pun mintea la bătaie să depășesc primul zid din viața mea (că doar și așa mă plângeam că nu știu poanta cu zidul, că nu mi s-a întâmplat). Trebuie să ajung la Lac punct, moartă coaptă. Aud eu pe fundal că mai sunt 3 km, sunt convinsă că Dan încă lucrează la moralul meu și nu îl cred, mă și supăr că am eu impresia că mai sunt 10 km și că nu vrea să îmi spună. Și pff, trec de ultimele urcări, văd în față o mare baltă care nu se poate ocoli. Dan îmi spune să merg după el, eu mă concentrez să memorez partea din baltă pe care a aborat-o dar eram obosită așa că ajung în mijlocul bălții (a se citi jumate de metru apă), apa era până la jumatea biclei. Reușesc să mă mențin pe biclă, sunt happy, se vede Lacul Vulturilor. Ajunsesem și stau jos, eram cam terminată 🙂

Situația era hilară când deschid rucsacul să mâncăm: ospățul nostru: 2 batoane de persoană. Mi se luase de batoane, deja după primul mi-era lehamite, mă forțam să mănânc. Dan spune pe bună dreptate că trebuie să plecam în 15 minute, mă conformez, aveam încă nevoie de 30 ca să îmi revin, dar știam că trebuie să mergem pentru că deasupra noastră se vedeau norii de ploaie. Mă ridic și este promițător, nu chiar în formă maximă dar na, mult mai bine.

Fac push bike pe porțiunile din golul alpin și mergem vreo 3 km, până când, din zare se vede un Făt Frumos pe un Ideal albastru. Celălalt DAN. DAN, mâncare, DAN, mâncare. Mi-a revenit zâmbetul, am mâncat, mi-am revenit complet. Eram foarte bine.

Începem să coborâm, evităm ploaia, traseul era ud în fața noastră, afară era răcoare, pentru mine, vremea perfectă. Superbe coborâri, nu mai aveam treabă cu nimic, pietrele erau ale mele, așa încetuț trebuie să învâț să cobor. Mă relaxez pe biclă, nu îmi mai e frică de coborâri, curbele, îmi plac curbele pe coborâre, îmi place să cobor pe traseu ud. Este senzațional. Ajung la coborârea pe care o așteptasem, cea numai cu pietre. Incredibil cum de data asta bicla chiar mă asculta, superbă coborâre. După care traseul se face cu bălți și noroi, eram în elementul meu. Coborâri pe firul apei, le ador 😀 Schimbatul sensului de mers în coborâre, un minus de al meu, așa ca aleg să iau toatre bălțile, trec iar pe niște bolovani din apă, printr-un pârâu. Oh, v-am spus cât de mult îmi plac bolovanii pe traseu, da?!

Și nu știu, până la final a fost superb și au fost multe faze foarte drăguțe, încercam să fiu foarte atentă la cei 2 Dani, să învâț cât mai mult din tehnica lor. Mă fascina tehnica lui Dan R. de a coborî, nu știu, era așa din alt peisaj totul. Traseul din ziua 2 a fost superb.

Credit poze: Dan F.

Tura 4 – Vf. Negoșina

Loc: Buzău
Participanți: Eu, Daniel, Dan, Gabi, Vlad, Razvan + 1 persoană (îmi scapă acum numele)
Distanța parcursă: 80 km
Diferență de nivel: 1000 m
Traseu: Link bikemap
Traseul a fost unul greu, dar foarte interesant din punct de vedere tehnic. Cei aproape 1000 de m diferență de nivel s-au concentrat în primii 40 – 50 de km, în ultimii 30 fiind, cum este logic și firesc numai coborâre.
Îmi targhetez timp limită pentru toată distracția, plecăm la 12, la 20 trebuie să se termine. Lucrurile au mers mai bine decât mă așteptam însă, la 18.30 aveam bicla pe mașină deja. Un traseu pe care am stat relaxată, nu am forțat decât în ultimii 15 km de plat, un traseu pe care m-am simțit bine și din punct de vedere fizic.
După o scurtă revizie a furcii (btw, cred că niciodată furca mea nu a lucrat atât de bine), o reglare a frânei mele mirabolante, o reglare a schimbatorului, am pornit.
Buzău – Vernești – Cândești – Sătuc – Berca a fost o porțiune de vreo 20 de km de asfalt. Sincer, ador asfaltul la începutul turelor, numai bun să te încălzești și să nu scoți sufletul din tine pe urcări. Chiar, a fost unul din puținele trasee în care nu am ținut evidența km parcurși. Încă un plus faptului că am memorat fără nicio problemă trackul de pe bikemap.
De la Berca deja intrăm pe offroad, urmând o urcare lungă și constantă din punct de vedere al înclinației:

Și tot urcăm… și trecem pe lângă o fermă de ponei (pff, eram atât de concentrată pe traseu, că abia din poze am văzut ce drăguți erau ei acolo):

Și ca să nu ne plictisim mai urcăm puțin:

Eh, din față aud că asta încă nu este nimic din urcări, nici nu a început greul. Oh well! (îmi spun în gând, dau reset și îmi dozez altfel energia, ca să îmi ajungă până la releu).
Într-adevăr, urcările din prima porțiune au fost o mică joacă față de ce a urmat. Urcăm o rampă de 26 de grade, mai urcăm una puțin mai light asa (de vreo 20)… pentru mine era super fun. Mai împingeam puțin, mai urcam pe biclă:

Mai facem o regrupare, mai facem o poză, mai mâncăm o măslină, o șaorma ca să ne intrăm în formă:

Încă o urcare (să nu mă mai plâng never ever că traseul de la Emmedue este greu!):


Descriere de poză:
În dreapta se vede parte din urcare, nu pare ea înclinată, dar era foarte mult. Reușesc să o urc (strategia mea de a urca este următoarea: îmi imaginez că urcarea este tot timpul ULTIMA de pe traseu, de cele mai multe ori dau greș, cum s-a întâmplat și în acest caz). Imediat după, a urmat o urcare de aceeași înclinație și încă una (push bike).
După 3 ore, ajungem la releu, unde luăm o bine meritată pauză de masă, de vreo oră așa, timp în care băieții fac adevărate ședințe foto:


Și cum după atâta urcare trebuia să urmeze și o coborâre… am avut parte din plin și de ea. Poza, nu arată nici pe departe înclinația pantei, dar garantez eu, era super înclinată (central, în poză, se vede și releul de unde am coborât):

Am făcut și o traversare prin pârâu:

Ne-am regrupat, tura terminându-se cu 20 de km de asfalt până în locul în care am lăsat buburuza.
Mulțumiri:
Daniel și Răzvan pentru reglajele la biclă
Dan pentru poze și răbdarea că a făcut atât de multe

Tura 3 – Cernica + Ploiești

Ca de obicei, când la serviciu sunt mai light cu munca, îmi mai vin niște idei pentru weekend, așa că am spus să combin puțin alergarea cu MTB-ul. Mi-am împărțit distracția în două zile.

Sâmbătă: Alergare
Loc: Cernica
Participanți: eu și Cosmin (unul dintre partenerii cu care o sa fac echipă la Carpathian Adventure)
Distanța parcursă: 13.1 km
Traseu: link
Pentru prima oară când făceam un traseu de alergare în pădure, pentru cât sunt eu de pasionată în ale alergatului, au fost 2 ore foarte ok.
E oricum, altă senzație față de turele pe care le tot dau eu în jurul parcului. Un sol moale (și datoriită ploii care a tot fost în ultimele zile), ce nu pune probleme, pe care nu am avut dureri de genunchi sau alte minuni. Știu că, pentru o mai bună și echilibrată pregătire este nevoie și de antrenamentul prin alte metode, de asta am ales alergare. Totusi, în general, nu aș da un maraton MTB, pe unul de running.

Duminică: MTB
Loc: Parcul Bucov (lângă Ploiești)
Participanți: Eu, Cosmin, Marius, Lucian, Dan și Nicu
Distanța parcursă: aproximativ 53 km
Diferență de nivel: 820 m
Traseu: a fost o combinație între tura lungă de anul ăsta de la Cupa Emmendue și cea de anul trecut
Cum a fost??? Senzațional. Nu am ce să reproșez acestei ture, doar mie, să zicem, că am avut febră musculară pe tot traseul, din ziua precedentă și nu am reușit să fac urcările cum trebuie. Câteodată îmi pare rău că nu am timp să fac antrenamente așa cum mi-aș dori, dar asta este altă poveste.

Pornim clasic, pe astfalt pentru încălzire, lucru care mi-a plăcut și în concurs. Primesc binemeritatele mustrări cu „Ana, nu ai cadență. Ana, schimbă foaia mare”, dar nu le înțeleg, schimb pe foaia mare repede, să vedem ce iese. Hmmm, sincer nu am observat nimic spectaculos, doar că era puțin mai greu. Oricum, Nicu știe mai bine 🙂 Intrăm finuț pe offroad.
Urcare 1 (de fapt, acest traseu cred că a avut mai multe urcări decât altceva pentru că doar atât îmi amintesc din el): Ana față-n față cu push bike-ul – lucru la care cred că mă așteptam – din cauza turei de ieri. Mă simțeam eu un pic aiurea că lumea trebuia să mă aștepte, dar na, progresăm, progresăm după cei mai buni.
Final urcarea 1: mai e mult, frateeee!!

Urcarea 2, 3 și restul de urcări până la prima coborâre: Încep să am discuții cu picioarele mele, care pur și simplu, din cauza febrei musculare nu reacționau, eu le spuneam să pedaleze, ele se blocau. Mă gândeam că push bike-ul va merge mai bine, dar neah… nu aveam cu cine discuta :p Când sunt în situații din astea, ca să nu mă mai gândesc la durere, încep să mă uit în decor, de data asta ținta mea s-a dus către ceilalți participanți la tură. Mergeau bine.
Final urcări a doua porțiune: e bine e la deal. Unde e valea aia?!

Coborârea 1: cool! Cred, sincer că anul trecut o abordam pe lângă biclă; nu era neapărat o coborâre tehnică, dar erau câteva porțiuni puțin mai abrupte, dar foarte foarte interesante. Era așa frumos acolo în pădurice, copaci înfloriți, frunze uscate pe jos.. pământ moale, o aderență bună pentru bicle. Superbă zonă.

Porțiunea de traseu km 30 – finish. Eu sunt convinsă că pe unde mergeam, dădeam numai de urcări. Panta, pentru mine era urcare deja. Dar eram oricum mult prea zen ca să mai conteze aceste lucruri minore. Afară era soare, cald și bine, Dan era cu „schimbă pe foaia mijlocie, ce tot faci acolo, păi ce ai făcut la concurs pe rampele astea”. Eu realizez că schimbatul nu este punctul meu forte și că mai am de muncă anul asta în MTB.
Ajungem și la doua pădurice, superb și aici, merg puțin mai repede decât până acum.

Urmează o porțiune lungăăăă de câmp. Reușesc să mențin pentru puțin timp ritmul, dar la prima denivelare (că urcare ar fi culmea să o numesc) rămân în urmă: nu-i bai. Mai era puțin până la final, am intrat pe șosea și așa am dus-o până în Parcul Bucov, cu prietenul nostru Vântu din față.
Și iată și buburuza mea cu 4 bicle pe ea: